N-a fost asa usor, a trebuit sa cântăresc foarte bine dezavantajele si oho, slava Domnului sunt o gramada! Prejudecati, reacții negative, bârfa, responsabilitatea dar si asumarea a ceea ce scrii.

M-am temut de fiecare in parte, dar evident nu m-au dat înapoi. Ma mai gândisem eu asa, in treacăt, dar nu spusesem nimanui de frica respingerii ideii.

Si iată-ma, intr-o zi cu soțul in masina, fara copii, cum rar se mai întâmpla. Si am început sa discutam. Mai mult eu, el e fire mai tăcută, iar el in mijlocul povestirii ce credeti ca spune?:

„- Auzi? tu vorbești cam mult. De ce nu-ti faci un blog sa povestești acolo?

Urat, ce sa zic?Sa întrerupi omu’ in mijlocul povestirii, si unde mai pui ca mie nu mi se pare c-as fi prea guraliva. In fine, mi s-a părut o idee bună. Nu știu cu ce se mănâncă, dar voi învăța.

Seara, dupa ce am culcat copiii, ma si aflam scriindu-i prietenei mele ideea. Pentru ca am nevoie de suport, validare și încurajare, i-am cerut părerea intuind deja ca va fi de acord. Dupa ce m- a asigurat de tot suportul ei, n-a mai ramas nimic decat sa scriu.Asa ca voi scrie vrute si nevrute si nimeni nu ma va mai întrerupe.Decat eventual copiii, dar asta e alta poveste…