Cand sa ies, auziți ce ma intreaba:

-Mami, ce culoare are bau-bau?

Eu, speriata, sa am timp sa ma gândesc la un răspuns ,ma fac ca n-am inteles si-l mai intreb o data.

-Doamne sfinte, ii zic.

Nu exista, mami bau-bau!

-Ba da, mami, e un cântecel.

Nu mi e frica de bau-bau …si lui Dani (colegul de gradi)ii e frica, ca vine noaptea la el.

Incercand sa l conving, ii spun ca nu exista asa ceva decat in cântece si pe Dani probabil il sperie mamica lui ca sa fie mai cuminte. 

Nu stiu cat a priceput dar restul serii a continuat sa ma strige de vreo 2 ori, probabil ca nu l-am convins 100%.

Eu nu l-am speriat niciodata cu nici o arătare fantastica si eram tare mândra ca nu se teme de întuneric, ca doarme singur de pe la 2 ani si ca  noaptea cand se trezeste vine la mine in dormitor si ma roagă sa l duc la el sa l învelesc.

La vârsta asta cred ca e groaznic ce-si poate imagina bietul copil.

Sa traiesti cu teama, de cate ori se stinge lumina, ca o sa vina o chestie neagră si urata sa te manance.

Mi-e groaza numai cand ma gândesc.

Trebuie sa iau măsuri rapid si sa-l conving ca asta e doar o păcăleala.

Nu-mi doresc sa-si dezvolte dezvolte vreo manie ca e rau de mine.

Mai ales cand ramanem singurei.

Cunosc cazuri, la care teama de bau-bau si de întuneric persista si in adolescenta. Chiar la mine in familie.

Am un nepot care va merge la liceu si care probabil speriat si el in copilărie cu asa ceva, nu iese singur noaptea sau in întuneric nici sa-l tai.

Dar el e super inteligent si si-a asumat teama si ori de cate ori vine vorba recunoaște si chiar face haz de necaz.

N-as vrea sa dormim toti intr o camera, chiar vreau ca fiecare sa aiba spațiul lui.

Asa e cel mai bine pentru toti.

Ce pot sa fac e sa vorbesc cu educatoarea sa-l asigure ca nu-i nimic adevarat, pe Ipad sa nu mai asculte cântecelul buclucaș si sa sper ca nu-l va mosteni pe varul. 😀