Cea mai frumoasa amintire de vara, din copilaria mea, este când ma dădeam de-a verii.

Ce ma mai pregăteam, ce ma mai perpeleam, sa am cel mai frumos castron!

Era o nebunie la noi, cu patru castroane, unu mai frumos ca altul.

Sâmbăta morților sau moșii de vara se lasa întodeauna cu o mulțime de colaci, cireșe, căpșuni, strachini si linguri de lemn.

Era bataie care sa se duca prin vecini cu coșul cu colaci.

Toată bucătăria noastră mirosea a lămâiță si a Mana Maicii Domnului. Nu exista straichina sau bolcuta de pământ fără flori in ea. 

Strângeam tot ce era mai bun de pe colaci sa mi le pun in castronul de dat, împreuna cu colacul si lumânarea.Am avut doua verișoare cu care m-am dat, dintre care cu una încă ma mai dau. 

E legământul nostru pe care-l facem in fiecare an, negreșit.

Am emoții de fiecare data când ma dau, chiar dacă o sa împlinesc curând 30.

Știu, e imatur, si poate nu ne sta sa ne mai prostim acu’ , dar nu pot sa las sa treacă pe lângă mine o tradiție păstrată atâția ani.

Nu pot sa nu-mi asigur verișoara ca voi fi lângă ea si anul acesta si ca o voi iubi pana la anu’ , cel puțin. Așa știu ca ne-am reînnodat prietenia.

Datul de-a verii, face parte din ceea ce sunt.

Anul acesta chiar dacă i-am pregătit si băiatului castronul lui, si chiar dacă verișoara e departe de mine, știu ca pentru ea e o zi la fel de importantă cum e pentru mine.

Castronul l-am pregătit, așa ca…

” Na, verișoara tie, sa-mi fie mie! ”