Are 3 ani si 7 luni si tocmai mi-a fericit sufletul cum nici nu m-as fi gandit vreodată.

Sunt bolnavi amandoi, asa ca in fiecare seara la noi in casa e un adevarat maraton in încercarea de a le da medicamentele.

Le dam de vreo saptamana intr una si acu’ mai spre sfarsit s-au prins cam cum sta treaba si cand aud de medicamente fug in toate direcțiile.

Si intr o seara dupa ce terminasem si cina si baita si medicamente, ma duc sa-l iau pe bebe la nani ca se baricadase in camera fratiorului.

Cand intru, asta mare stătea asa frumos in pat si se juca cu prietenul lui ursuletul, ca mi-a venit sa intru langa el.

M-am culcușit aproape de el si am inceput sa-l pup incet pe obrăjori, convinsă ca n-o sa ma bage in seama prea mult.

Da de unde?

A întins mânuțele, m-a cuprins de gat si mi-a șoptit: ” Te iubesc mult! ”

Am ramas socata.

Am zis ca nu aud bine.

Eu mereu ii spun ca il iubesc, cand il imbrac cand il spăl, cand pleacă la gradi, cand vine de-afara. Degeaba, ma ignora total. Uneori ii spun eu sa zică ” si eu te iubesc…” Si zice, da’ nu ca vrea el, repeta ce-i spun.

Dar in seara cu pricina, a fost prima data in viata mea cand am auzit cele mai duioase si sincere cuvinte.

A fost momentul care mi-a adus cea mai mare bucurie din viata mea.

Mi-a aratat pentru ce am îndurat nopti nedormite, griji si rabdare infinita.

Se merita cu vârf si îndesat.

Mi-a spus ca ma iubeste, mult, nu asa pur si simplu un „te iubesc” gol.

Si a spus-o ca asa a simțit el.

Poate o sa-mi spuna de atâtea ori încat o sa mi se para firesc. 

Sau poate nu…