Chiar daca știam despre ce e vorba, a doua naștere mi s-a părut mai grea decat prima.Pana la un moment dat a fost similară cu prima. Adică pana la momentul in care era sa-mi pierd constienta pe masa de operație. Ma simțeam foarte relaxata si nu mai auzeam decat „Haideti, fraților mai repede ca moare femeia aici…”

Apoi cand am ajuns in salon m-au apucat frigurile atat de tare incat dârdâiam înfofolita cu toate paturile posibile.

La 12 ore de la naștere mi l-au dat sa am grija de el. Aproape imposibil, nu vreau sa-mi amintesc cum ma sprijineam de pereți sa ajung pana la baie.

Ma omora dorul de cel mare care dormea fara mine pentru prima data in viața lui.

Copilul acesta nou nu-mi inspira inca nimic.

Peste doua zile a trebuit sa urmeze un tratament si a fost băgat intr-un incubator fara caldura din care a ieșit bolnav, cu muci, strănutand de mama focului. Abia atunci mi-am dat seama ca ghemotocul mic de langa mine, veșnic înfometat, vine din mine si ca e parte din sufletul meu.

Plângeam sa plec acasa, nu mai suportam depărtarea de frățiorul lui , spitalul si doctorii deși trecuseră doar 5 zile.

Nu-mi imaginam niciodata ca pot iubi diferit si totuși la fel doi copii perfecti in felul lor.

Astăzi se împlinesc 2 ani de-atunci si tot ce-mi doresc e sa opresc timpul in loc.

Sa aud neîncetat cuvintele lui stâlcite, rasul lui sau versiunea lui de ” Nani / Nani / Puiu’ mamii.”

El e bucuria casei, copilul meu curcubeu care prin nașterea lui m-a învățat lucruri nebănuite si mi-a dat o forța nepământească.

La multi ani, sufletul meu! Sa înveselești lumea multi ani asa cum o faci de doi ani încoace. In ochii tai fericiti vad o lume mai buna, iar zâmbetul tău m-a făcut cea mai fericita din lume.

Te iubesc de mor!