La cununia noastra, preotul ne-a luat mâinile in ale lui si unindu-le ne-a spus sa rămânem asa toată viața.Nu stiu de ce cuvintele acelea, le-am ținut minte mereu.

Poate ca n-ar fi trebuit niciodata sa găsim motive sa ne scoatem inelul cununiei de pe deget. 

Simbol al iubirii sfinte dintre noi, zace acum uitat si prăfuit pe raft in baie. 

Ce daca era mare? Sau mic, sau demodat? Trebuia sa rămână pe inelar pentru totdeauna.

Poate ar fi trebuit sa ne sărutam mai des, exact ca atunci cand eram la început ca sa nu uitam ce ne-a legat.

Poate ar fi trebuit sa găsim soluții nu sa luam decizii împotriva noastra. 

In casa noastra din păcate, orgoliul a fost asezat la loc de cinste, pe nedrept.

Ne-am depărtat fara sa știm si ne-am regăsit acum ca doi străini. 

Timpul ne-a aruncat in cale numai obstacole, numai greutăți de parca si el ar fi fost împotriva noastra. Si el si oamenii si chiar si noi am fost împotriva noastra.

Noi n-am avut putere si nici rabdare sa trecem râzând prin viața. De mâna amândoi, asa mi-ar fi plăcut.

Acum mai putem face ceva? Sau e tarziu pentru noi?

Mergem pana la capat sau ne oprim aici?

Iertam? Mai putem spera? Cum recâștigam încrederea si respectul?

Eu nu-ti cer flori, bani sau cadouri scumpe. Ma mulțumesc cu înțelegere, pentru ca daca ne înțelegem noi putem face orice, putem trece prin orice.

M-am redescoperit in singurătate si mi-a făcut bine.

Dar acum simt ca am nevoie de tine .

Am nevoie de tine, căci altfel nu stiu sa fiu.