Postam pe Facebook cu o repeziciune uimitoare. De multe ori nici nu mai contează ce. Ca e un ochi, o mâna, un inel, o manichiura sau o geanta, postare sa fie. Sunt practic, niște nimicuri care exprima totuși ceva.

Noi de fapt căutam apreciere, susținere , pentru ca inevitabil ne gândim si la cate Like-uri vom primi. Sunt persoane singure sau nesigure care simt nevoia sa socializeze cu orice chip. Postările dese si insignifiante transmit ceva. E un semnal de alarma ca ceva nu e in regula chiar daca nici măcar persoana in cauza nu realizează. Însă strigatul acesta mut de dorința de apreciere ar trebui îndreptat spre ceva mai folositor decat Facebook.

Am vazut la tara, acum câteva zile, tablouri cu fotografii de acum treizeci de ani si mai bine, care exprimau veselia unui moment important din viața cuiva. Exprimau începerea unui nou ciclu in viața sau o sărbătoare importanta. N-am vazut nici măcar o poza cu un mar, sau cu vreo geanta. Nimic.

Si stiu si de ce. Pentru ca nimeni nu dorește sa-si amintească peste ani cum arata un fruct sau un obiect, sau o parte a corpulu. Peste ani, oamenii vor dori sa-si amintească chipuri, întâmplări, evenimente, nu plictiseala si sictir.

Daca ieși in oraș sau te afli la un eveniment si postezi din jumătate in jumătate de ora, e clar ca te plictisești. Altfel n-ai avea timp sa intri, sa selectezi poza potrivită, sa te gândești la un status, etc. Si n-ai avea nici chef. 

Sunt multi care aleg sa puna poze nepotrivite, numai sa fie acolo ceva care sa-i faca sa se simtă putin mai fericiti. Si totuși nu sunt.

Fericirea vine in clipe scurte pe care n-ai timp sa le imortalizezi si in nici un caz sa le pui pe Facebook, iar cand suntem cu adevarat fericiti nici nu suntem online. E un sentiment care durează atat de putin incat uneori il percepem chiar dupa ce l-am simțit inconștient.

Asa ca, va întreb, de curioasa. Ce amintiri v-ar trezi revederea peste 30 de ani a pozelor postate acum pe Facebook?

Sursa foto: Facebook / nimenidenicaieri