Termenul acesta își schimba sensul îngrozitor de mult atunci cand prioritatea numărul unu in viața ta devine copilul. Cu toții ne amintim de vremurile bune cand mergeam in vacanța puși pe distracție. Fie ca mergeam seara in discoteci, fie ca toată ziua stăteam tolăniți la soare, atunci cand se apropiau zilele de vacanța era cea mai mare bucurie.

In momentul in care apare copilul in viața unui cuplu prioritățile se schimba. Facem bagajele cu multa grija, punem toate lopețicile, ca poate prindem si noi 5 minute de relaxare. Punem toate medicamentele posibile si nu ieșim din casa fara plasturi sau antitermice. Avem grija mai mult de șervețele umede si multe schimburi pentru murdărei, decat ce-o sa purtam noi in următoarele 10 zile. 

Asa ca, te trezești acolo ca nu ti-ai luat mai nimic potrivit. Costumul de baie a ramas mic, deh, nu mai ai sâni de alăptat, au dat înapoi, acum esti mai slaba si toate îți vin largi. Si ce? Oricum n-aveai unde sa te etalezi, drumul pana la plaja e foarte scurt, ai ales vedere la mare si acces rapid la plaja, nu te-ai mai gândit la împopoțonat.

Dimineața n-ai timp sa te întinzi nici cinci minute ( poate doar dupa olița ), te gândești la o varianta sănătoasa de mic dejun, ii speli, ii îmbraci si cand sa tepregatesti si tu îți dai seama ca si-au pierdut răbdarea si trebuie sa mai renunți din ritualuri.

In schimb, nimic nu se compara cu liniștea de la prânz din grădina hotelului. Atunci cand poti sa respiri, sa meditezi, sa scrii, sa citești, sa socializezi. Nu tine mult, însă pentru mine e de neprețuit. 

E putin dar mie mi-ajunge. M-am adaptat atat de bine la stilul acesta rapid de a face si de a accepta lucrurile incat nu mi-as imagina viața altfel. 

Aproape in fiecare zi ma întreaba cineva daca mi-e greu, sau cum pot sa le țin piept nazdravanilor care ma provoacă cum n-a mai facut-o nimeni. Cum sa-mi fie greu cand eu am ales sa traiesc asa? Chiar daca sunt momente in care imi vine s-o iau razna, sunt aici pentru ca am vrut eu. Nu ne-a obligat nimeni sa avem copii. Ei sunt responsabilitatea noastra pentru ca asa am hotărât noi. Nu e timp de plans. Se fac mari atat de repede incat ar fi păcat ca timpul cel mai frumos al lor sa-l transformam in drama vieții noastre. 

Ce vina au ei? 

Acum ii privesc cum se joaca si rad impreuna langa langa valurile care le atinge pielea usor aramie si ma gândesc ca ce a fost mai greu a trecut. Acum 2 ani cel mare avea vârsta de azi a celui mic, iar mezinul avea vârsta colicilor si tot am avut curaj sa mergem in vacanța. Si ce ne-am mai distrat…

Toate trec, chiar fulgerător de repede asa ca bucurați-va de clipa trăită si nu va plângeți, întotdeauna exista mai rau.)