Eram prin anul 2 de facultate când am anunțat că nu o sa vin acasă la sfârșitul săptămânii pentru că urma să plec la Sinaia cu iubitul. Imi făcusem deja bagajul, când primesc un telefon de la o soră de-ale mele că vine să-mi aduca un pachet. Nu-mi trebuia nimic in următoarele zile, doar nu mergeam la munte cu mâncarea de-acasă. Era un pachet de la ai mei. Mama nu-mi pusese mare lucru, niște oua, o bucățică de brânza si o sticlă de lapte. Am inceput sa desfac bagajul și în timp ce scoteam brânza am gustat puțin din ea. Avea un gust extraordinar. Ușor moale, puțin sărată, exact cum imi plăcea mie.

Eu urma sa plec un weekend la munte, nici nu mă mai gândisem la mama sau la cei de-acasă. Făcusem bagajul, pregătisem haine si accesorii si acum mama mă ținea din treabă cu pachetul trimis. Nu-mi convenea, dar trebuia să le desfac și să le pun în frigider.

Nu știu dacă remușcarea faptului că s-a gândit la mine atunci cand nici prin gând nu-mi trecea de ea, sau poate era de la brânza aia bună, dovada a unei griji fără margini, dar toate m-au făcut să mă simt rușinată. Voiam sa neg ce simțeam si m-am împotrivit degeaba să simt asta.

Am inceput sa plâng lângă chiuveta. Spălam brânza cu lacrimile șiroind, mulțumită ca nu e nimeni prin preajmă să mă vadă. Mă simțeam foarte rău gândindu-ma la ea, dar în același timp extraordinar de iubita. Gestul mamei ma copleșise. Era prea mult… Nu cred că de atunci m-am mai simțit atât de iubită.

Femeia asta care avusese o mie de treburi pe afară, mulsese vaca, avusese grijă să nu fiarbă laptele, numai să se încălzească putin sa nu strice brânza, împachetate totul cum se pricepuse, căutase ouă în cuib, avusese grija de mine intr-un moment in care ea nici macar nu exista in gândurile mele. Și uite așa, pe neașteptate, am avut un moment de reflecție. Acum, că sunt la rândul meu mamă, înțeleg. Nu a însemnat mare lucru pentru ea, dar a însemnat pentru mine toată iubirea din lume împachetată frumos și trimisă la mine.

Azi e ziua ei, a măicuței mele bune, iar eu nu pot ajunge la ea. Dumnezeu m-a binecuvântat cu încă un an în care să mă bucur de înțelepciunea ei de om simplu de la țară. Un an in care am avut ocazia sa-i fiu aproape, sa-i mângâi tristețile si să mă simt puțin nedemnă de dragostea ei.

Mamă nu poti fi langa mine mereu. Ajutorul tău il primesc rar si numai atunci cand am nevoie cu adevarat, de aceea îl apreciez si mai mult. M-ai ridicat de la pământ de o mie de ori. Mi-ai ținut capul cand vomam, mi-ai șters lacrima cand am suferit, iar atunci cand mă simțeam cel mai rău ai luat din durerea mea. Mama, eu sunt bine pentru ca nu m-ai lasat tu sa renunt. O sa vin mâine la tine cu copiii si o sa te strâng atat de tare in brațe încât să uiți pentru un moment toată suferința pe care ți-am pricinuit-o din naivitate. 

Vin la tine cu flori, cafea, poate si un batic sa ti-l pun pe cap, să te vad zâmbind. O să-ți bucur inima cu nepoții, o sa-ti cer iertare pentru tot, o sa-ți sărut obrajii aspri de soare si mâinile crăpate de munca si o sa te rog sa ma ții puțin in brațe. Cine stie cat timp o sa ma mai bucur de strângerea ta, de grija ta, de ocrotirea ta pe care o simt atunci când intru in curte. Mulțumesc femeie de fier!

La mulți ani sănătoși!❤️