In seara asta la baie, la fel ca și seara trecută, mi-a cerut copilul o baie cu spuma multă și am mințit. Am spus ca nu mai avem și ca trebuie sa mai cumpărăm mâine, pentru ca știam ca o sa se întindă și mai mult in joaca cu spuma. Era deja târziu, dimineața nu s-ar mai fi trezit la timp pentru grădinița. Cel mare a vrut in parc, i-am limitat timpul, l-am luat in toiul jocului cu cel mai bun prieten al lui pentru ca nu mai puteam ieși după el apoi, aveam mâncare de făcut era deja târziu. 

Au vrut mai târziu sa mai rămânem puțin in sufragerie sa picteze. După ce pictase câteva foi, am fost nevoită sa opresc distracția, tot pe motiv ca e prea târziu. Din păcate, ei încă nu au noțiunea timpului bine stabilită, decât noi ăștia mari și rai. 

Asta se întâmpla aproape in fiecare zi a săptămânii. Poate mai puțin vineri și sâmbătă, deși adormim tot cam la aceeași ora ca sa nu-și strice programul urmat in zilele din timpul săptămânii. 

La culcare mi-au spus amândoi ca ma iubesc și m-am simțit așa de mâhnită. Am adormit împreuna cu declarații de dragoste cum nici îndrăgostiții nu-și mai spun. Cel mic a adormit cu palma in fata mea, a vrut cu o mâna sa ma tina de gât. Mi-a tulburat mintea și inima. 

Acum dorm amândoi. Ii simt, ii aud cum respira.Ii adulmec ca o leoaica cuprinsă de patima maternității. 

 Sunt lângă mine, dar pentru cât timp?

Cât timp o sa mai adoarmă in palma mea? Cât timp o sa le mai fac masaj înainte de somn? Cât timp o sa mi mai spună te iubesc așa tam nesam? Cât o sa ne mai ținem de mâna? 

Oare câta vreme o mai trece pana o sa fie rușinat sa mai facă toate astea? Cred ca prea puțin pentru mine. Cred ca o sa fie ca și cum am adormit intr-o noapte și m-am trezit când erau mult prea mari ca sa le mai pese. Așa cum au trecut anii ăștia in care eu simt ca nu m-am săturat de ei și care au venit in goana și au plecat intr-o clipa. 

Mai simt ca si cum ii înfrânez tot timpul, ca nu ii las sa fie așa cum vor. Ca nu am timp pentru ei atât cât au ei nevoie de mine. Ca economia, consumerismul și societatea de azi ma face sa ii grăbesc și sa nu ma bucur de nimic cu adevărat. 

Eu nu mai pot sa-l aud cum plânge dimineața in brațele educatoarei după mine. Ma doare inima și totuși aleg sa plec. Aleg sa-l las plângând și sa ma îndrept spre mașina cu barba tremurând ca sa le fie bine mai încolo. Nu ca sa fie bine azi. Mai încolo.

Un „mai încolo” pe care nu mi-l garantează nimeni. Nici nu știu dacă exista.