Ma trezesc in fiecare zi la 6.30, chiar și in weekend. Ma pregătesc pe jumătate de serviciu, pana reușesc sa ii îmbrac și pe copii pentru grădinița. De obicei, intre timp ii servesc și cu o cacao cu lapte sau un ceai cald înainte de plecare. 

Nu-mi pierd cumpătul aproape niciodată. Nici măcar când suntem in mare întârziere iar unul dintre ei îmi spune ca a uitat revista preferata acasă. Sus, in cer, la etajul 4! 

Chiar dacă suntem gata de fiecare data pe muchie de cuțit, la ritualul meu de moțat nu renunț. Puțin ruj și olecusica de rimel, n-a omorât pe nimeni niciodată. Dimpotrivă, ma face sa ma simt femeie, îmi da încredere și putere. 

Am dureri de spate constat. M-am obișnuit cu ele, deja fac parte din mine. O fi de la scaunul ăla incomod de la serviciu, o fi de la carat copiii in brațe, moștenire sau blestem? 

La serviciu ma străduiesc sa nu o dau in bara, fac tot ce e cu putința, in timp ce gândul îmi mai fuge la câte o juma’ de ora, la copii. ” Ăla mare o mai fi mâncat și el ceva, sau iar îmi spune seara ca n-a pus gura pe nimic.”

„Piticania o mai fi plâns mult după ce l-am lăsat in hol, amărât ca un câine in ploaie?”

Gândurile și grijile ma copleșesc la un moment dat și am nevoie de o pauza. Pauza mesei de prânz care trece așa repede…

Abia aștept ora fixa la care termin programul. Abia aștept mânuțele alea mici care se joaca in parul meu și ma mângâie de dor ca i-am lipsit. 

Ma dau la joaca cu ei cu orele. Le gătesc, le dau sa pape, ii pup de vreo suta de ori pe minut, ii imbratisez de-i sufoc și ma încarc de la energia lor. Ne înveselim împreuna, eu de ei și ei de mine.

Nu ma simt copleșită, ma simt mai puternica chiar dacă trupul meu tânjește după o pauza de liniște și de odihna. De dimineața pana seara sunt intr-o continua alergătura. 

Doar copiii ma încarcă și ma aduc la viața intr-o clipita. Ii ador când se grăbesc sa-mi povestească toate nimicurile de peste zi. 

Seara începem alt ritual. Spălat, putina curățenie, mâncat, îmbrăcat in pijamale, medicamente când e cazul, cântat, spus povesti pana in momentul in care îmi vine sa adorm înaintea lor. 

Aseară după ce terminasem toate treburile alea de mai sus, mai aveam de dat un medicament celui mic. L-am pus in lingura ca așa îl ia mai ușor. L-am făcut atent și l-am strigat sa îndrepte capul spre mine. N-avea chef de mine, el voia sa-mi arate cum funcționează o jucărie imaginara și dintr-o smucitura mi-a vărsat toată lingura. 

Asta a fost tot. Am simțit cum încep sa fierb pe dinăuntru, cum ma apuca toate fierbintelile și pana la răbufnire n-a mai fost decât un pas.

Mi-a sărit direct pe „șeful” casei, care in fiecare seara asista liniștit din vârful patului la toată scena descrisă mai sus. Nu mai rezist sa fiu Zen-ul casei. Tot timpul cu zâmbetul pe buze, sa calmez spirite, sa șterg muci și funduri și sa destind atmosfera. Am nevoie de ajutoare. Ajutoare care stau pe net sau la tv in timp ce eu fac tumbe, ma mascaresc, cant pana la epuizare sau încerc sa-mi păstrez cumpătul. El pare ca nu aude câteodată, mai ales când tot ce are de spus e „Iubi, mai incet, ma, ca ne aud vecinii.”

Atunci când nu mai rezist, refulez. Așa cum s-a întâmplat aseară. Și tip și nu ma mai pot controla de ma știu si vecinii din blocul de lângă, cărora îmi mai cer iertare pe blog, prin fata blocului, pe unde mai apuc. 

Și apoi ma căiesc, ca nu m-am putut controla, ca lucrasem la asta și îmi ieșise așa de bine și acum am stricat tot…

Uit imediat cât de multe face și tati pentru ei. Ca atunci când lipsesc, el rămâne baza. Ca merge cu ei la înot, ca ii distrează și face tot ce-i sta in putința sa nu le lipsească mami. 

Da, sa știți ca și lu’ mami ii mai sare muștarul câteodată. Recunoaște aici in scris și nu promite ca nu va mai face, doar ca va face din ce in ce mai rar. Sper. 

Cui nu-i sare mustaru’, sa ridice mâna sus!