Nu știu cum o fi la alții, dar ăștia mici ai mei se încaieră toată ziua in ultima vreme. 

Asta mare are autoritate și și-o folosește intr-un mare stil. Asta mic e ca un cățeluș, îl urmează credincios in toate prostiile. Face tot ce-l pune big boss, ca dacă nu a încurcat-o. Eu nu suport conflictele. Chiar dacă uneori e bine sa și le rezolve singuri, nedreptatea ma face tot timpul sa intervin. „George, lasa-l ma, mami, nu mai tipa așa la el!”

George, nu-ți mai lovi fratele!”

„George, nu voiai sa te joci cu mașinuța. Ai văzut-o la el și brusc ți-a venit ideea ca o vrei?”

George in sus, George in jos. Cred ca d-aia și face așa, ca prea stau cu gura pe el. 

Azi m-am hotărât sa ma revansez. 

Zic, ce tot atâta cicăleala, sa mergem doar noi doi sa ne distram. Sa ne reconectam, sa ne relaxam fără frățior, doar mami și primul născut. 

Și pentru ca suntem la țara, unde sa mergem, decât pe uliță? Ma bate și un gând. Ca de câteva zile tot voiam sa-l învăț sa meargă și el cu bicicleta fără roti ajutătoare. 

In toamna va împlini 6 ani și cred ca a venit vremea sa ne facem mari. A fost încântat de idee, deși ușor temător. Când am ajuns i-am spus ca azi o sa învețe sa meargă singur cu bicicleta. Nu prea ii venea sa creadă, dar încrederea cu care ii spusesem asta ii deschisese „apetitul”. 

L-am urcat intr-o panta ușoară și i-am spus sa-și dea drumul la fel cum făcea cu cea fără pedale. Inainte de asta cu pedale a avut una mica fără pedale cu care își ținea echilibrul super bine. 

M-a ascultat. După ce a văzut ca e ușor, i-am zis sa dea și din pedale când se simte pregătit. 

Din a doua încercare a plecat singur. Nu-mi venea sa cred. Aveam lacrimi. Am rămas in spatele lui sa mi le pot șterge apoi am plecat repede sa fiu aproape dacă o sa cada. Cu emoția primului început in glas i-am spus ca sunt mândra de el. 

El era deja extaziat. Am urcat apoi de zece ori panta sa-și dea drumul. Am chemat și pe tati, și pe frățior, și pe verișor. Toți l-am încurajat, iar de bucurie am băgat viteza pana la gârla. Ne-am răcorit picioarele in apa rece și am venit acasă mai bucuroși ca oricând. 

Nu ne-a dat pace încă o ora, apoi. Eu nu m-am mișcat dintr-un loc, obligată sa stau sa-l văd ce bine se descurca. Era așa de fericit ca poate singur! Punea frâna, întorcea in mers, baga viteza, fericit și zâmbăreț cu gura pana la urechi. Apoi, stai, ca a făcut febra musculară la mâini! Ma punea sa-i fac masaj un minut, se mai plimba zece. 

Îmi pare rău ca nu am timp sa petrec separat cu fiecare in parte. 

Îmi pare rău ca sunt plecată la serviciu de dimineața pana seara și nu apuc sa fac mare lucru cu ei. Dacă as găsi o posibilitate, as lucra de acasă. As face orice pentru bucuria lor. 

O jumătate de ora cu el a însemnat o amintire pentru toată viața. Si el ca si mine o sa-si amintească mereu ziua in care a învățat sa meargă cu bicicleta. Azi a însemnat pentru mine lacrimi de fericire, bucurie in ochi de copil și multă împlinire sufleteasca. 

Am simțit ca mi-am făcut datoria. 

Nu e mare lucru pentru restul lumii, dar pentru mine e mai mult decât va imaginați. 

Cred ca m-am mai revanșat puțin, puiule! O sa facem mereu pauze, așa ca azi. O sa ne petrecem mai des timp împreuna, doar noi doi. 

Mami e mândra, nevoie mare. ❤️