Cum va descurcați cu diplomația? Eu stau din ce in ce mai prost 

Publicat de de Anna Georgescu


Cum reușesc frate, unii sa fie diplomați, eu nu știu. Se prefac, sau ce?

Au experiența? Le e rusine sa nu se facă de ras? Se gândesc ce cred alții dacăe-ar vedea emoțiile? Nu-mi explic! 

Eu nu ma pot abține. Dacă m-am supărat nu pot ascunde. Arat. Gesticulez. Ma cert, sunt vizibil amărâtă. Poate ca nu e frumos sa vadă toată lumea stările tale, dar nu pot ascunde. 

E bine, însă, ca nu mi se întâmpla des. Asta mi-e și defect și calitate. 

Pe de o parte ca nu sunt diplomata și pe de alta parte ca sunt sinceră. 

Sunt judecată foarte des pentru ca spun adevarul gol golut. Sunt judecată chiar și când povestesc numai sa-mi spun năduful. Poate povestesc sa-mi caut alinarea sau poate ca povestesc sa nu țin trăirile înăbușite in mine. 

Oare toți oamenii sunt zdraveni numai eu sunt ultima care am rămas așa intr-o doară? Oare e lipsa de tact? De politețe? 

Ce sa fac? Pot fi oriunde. Dacă m-am supărat, m-am supărat. Nu pot sa neg. Sa ma abțin pana mai târziu sau sa ma prefac ca sunt Zen, dacă nu sunt. Ma cert cu tine? Arat. In cel mai mare hotel, in avion, la nunta, eu dacă am nervi, am. Și când vine vorba despre cearta in cuplu eu sunt prima care recunoaște ca o practica cu adevărat. E familia mea, o iubesc chiar și atunci când avem neînțelegeri. 

Nu însemana ca ceva nu merge. Înseamnă ca descoperim ce nu ne place unul la celălalt și încerca sa acceptam într-un fel sau altul. Chiar dacă metoda pe care o folosim pentru a merge totul bine, poate nu e cea mai potrivită, încercam. Și nu, nu suntem falși, măcar. 

Suntem adevărați cu tot ce tine de noi. 

Dacă o sa reușim mereu sa trecem cu bine peste fiecare cearta peste fiecare hop, o sa vedem. Încercam de fiecare data. Important e ca la sfârșit sa ne împăcăm. Sa iertam, sa uitam, sa devenim mai buni și sa învățam din ce am trăit. 

Liniștea nu ne caracterizează, poate decât pe aia diplomați care ard focuri mocnite care stau sa izbucnească oricând, nu pe noi. Noi rămânem aia cu balamuc, certuri și împăcări, săruturi și mângâieri după. 

Perfecții, tot perfecți! 

A fost furtuna și la Pitești 

Publicat de de Anna Georgescu

​

​Trec printr-o perioada de redescoperire. Ma gândesc sa fac din ce in ce mai mult ceea ce ma atrage și îmi place sa fac cu drag. De aia m-am și inscris la un curs și continuu sa ma interesez și de altele. Așa se face ca după serviciu, treaba mea nu se termina. 

Ieri, am zis ca nu e necesar sa mai iau mașina pana la sediul unde au loc cursurile, distanța fiind de 5 minute pe jos. 

La dus toate bune și frumoase. Acolo, după nici 2 ore puteam auzi cu toții tunetele  puternice de afara. Vântul bătea cu o putere amețitoare. Se auzea foarte tare și acoperea chiar și vocea trainerului. Speriați de ce s-ar putea întâmpla, s-a decis plecarea acasă înainte cu o ora. 

Afara încă nu ploua. Doar un aspect dezolant de vijelie cuprinsese tot orașul. Oameni putini, mașini grăbite, vânt căruia abia ii faceam fata. 

Ploaia a apărut puternic din senin după câțiva pasi. Mai aveam de mers câteva minute și am început sa alerg. Curând am fost udată pana la piele. Pietre și crengi rupte îmi cădeau in cap și ma loveau peste picioare. 

Ramurile copacilor se aplecau atât de tare încât aveam impresia ca in curând voi fi strivită. 

Nu sunt panicoasa de fel. Ba sunt chiar destul de curajoasa in situații critice. Totuși m-a cuprins ușor panica. In fata mea vedeam cu greu. Ma ștergeam la ochi ca sa mai pot vedea pe unde calc. Nu aveam unde sa ma adăpostesc. 

Ma grăbeam sa ajung mai repede la mașina. Am găsit o urlând de la alarma care nu suporta nici o atingere, darămite toti pietroii care o loveau peste tot? 

Nu am reușit sa o descui aproape un minut întreg, care, cred ca mi s-a părut o vesnicie. Mi-era așa de frica! Ma gândeam la ai mei de-acasă, ma simteam singura și vulnerabila. 

Când s-a deschis in sfârșit am crezut ca o sa-mi plesnească inima de bucurie. Și de oboseala in același timp. Nu mai puteam respira. Vijelia nu înceta deloc. Am pornit pe un traseu mai liber cu ștergătoarele pe ultima viteza si tot nu reușeam sa văd in fata mare lucru. 

Am mers incet numai cu gândul la Dumnezeu. Ciudat, cum toți Il căutam când ne simțim speriați. 

Când am intrat in casa am simțit un miros de siguranța, de caldura. Ceva cu gust de apartenența și cu savoare de dragoste. Am auzit glasuri vesele de copii care erau in contradicție totala cu ce se petrecea afara. Ce putea fi mai frumos pe pământ? Cum sa fac sa păstrez mereu vie trăirea asta. 

Haosul furtunii m-a udat pana la piele și mi-a adus teama și însingurarea. 

Casa mea frumoasa de la etajul patru mi-a redat liniștea și caldura de care aveam nevoie sa fiu bine.

Ce bine e acasă! ❤️

Eu nu ma pregăteam așa de școala 

Publicat de de Anna Georgescu


Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜

Ce facem cu copiii care se plictisesc? 

Publicat de de Anna Georgescu

Aud prin casa din ce in ce mai des o fraza pe care cel mare (5 ani) nu o folosea mai deloc pana de curând. 

„Mami, m-am plictisit!”. Sau „Ah ce plictisitor e!”

La început am crezut ca trebuie sa fac eu ceva. Ca e vina mea ca se plictiseste copilul. Încercam sa-i mențin interesul viu. El de fapt cauta o ieșite din banal și nu știa cum sa facă. Cel mai simplu era sa pornesc un televizor sau un device cu conectare la internet și acolo găsea mura-n gura tot ce avea nevoie ca sa iasă din starea de plictis. 

Nu trebuia sa facă nimic, decât sa privească. Treptat devine inert, aproape surd, nu mai reacționează la nimic, practic sunt singura acasă. Era ușor, dar nu sănătos. 

Astfel, l-am transformat într-un leneș. Un leneș care nu mai poate gândi singur, care nu mai poate inventa sau nu își mai poate închipui jocuri și activități creative. 

Un leneș care a rămas fără retete de joaca. 

Mai aud și prin parc părinți care atunci când li se cere ajutorul, sau pursi simplu vor sa stea cu părinții aceștia ii alunga. „Joaca-te și tu cu x.” „Du-te la y și jucati-va împreuna, las-o pe mami” 

Cu alte cuvinte, du-te și umpleti nevoia de atasament cu x, eu vreau sa stau liniștita. De parca ieșitul afara e cea mai mare raspalata pe care i-o putem oferi. De parca atunci când scoatem copilul afara, ieșim de fapt sa scăpăm de el. Iesim pe afara pentru ca sa-i putem învața cum sa trăiască și fără parinti. 

Și copilul merge și te asculta. Se joaca cu ceilalți, nu te mai deranjează. Pentru nimic, niciodată. Și mai târziu vei vrea un copil care sa aibă propriile idei. Sa fie atasat de familia lui, de mama, de tata. Dar el va fi mereu cel care se va lua după alții. Va fi atașat de prietenii lui mai mult decât de tine. Pentru ca atunci când el a avut nevoie de tine, tu l-ai trimis la televizor, la tableta sau la copii sa se joace. 

Stima de sine se câștiga numai atunci când se plictisesc. Nicidecum din atașamentul fata de egali. 

Nu are idei? Nu știe sa se joace singur? Nu știe sa inventeze? Atunci trebuie sa-i lăsam sinelui mai mult spațiu pentru a se dezvolta. 

Plictiseala e buna. Ea naște imaginație și încredere in sine. Ce-i facem unui copil care se plictiseste? Îl lăsam sa se plictisesca mai tare. 

Înlăturăm competiția, adică televizorul, telefonul, tableta, jocurile electronice și lăsam loc liber dezvoltării pe toate planurile. 

Nu e o vârsta anume la care ar trebui sa nu le mai răspundem nevoilor lor pe principiul ca s-a făcut mare. Trebuie sa-i ținem aproape de noi pana o sa fie in stare sa se tine aproape pe ei înșiși. 

Pentru a promova independența trebuie mai întâi sa sprijinim dependenta. 

Tătici moderni și implicați, ne revedem? 

Publicat de de Anna Georgescu

 
Gata!

Vacanța s-a terminat și toată lumea începe munca. Chiar și mămicile, chiar și tăticii. Discutam zilele trecute la serviciu despre bărbații care ajuta in bucatarie. Frumos gest dacă se întâmpla, dorit dacă nu se intampla. Eu sunt din categoria norocoaselor, dacă ma gândesc ca el m-a învățat sa fac clătite. Asta e și motivul cu care se mândrește mereu când vine vorba de bucătărit.

 Acum le gătește și copiilor atunci când nu o pot face eu. E maestru la fripturi la cuptor și mai ales la șnițel cu piure, preferatul copiilor. 

Dacă vreți si voi sa va inițiați soții in ale gătitului atunci am o veste pentru voi. 

Revine de la 10 Octombrie a patra ediție a Modern Dad’s Challenges. 

Întâlnirea dedicată tuturor tăticilor implicați va avea loc la Hotel internationa din București începând cu ora 18.30. Tema va fi „Alimentația copilului pe etape de vârsta”.

Se vor dezbate următoarele subiecte:

1. Alimentația bebelușului in primele luni: de la alăptare la diversificare (0-6 luni).

2.  Diversificare sau autodiversificare: ce metoda alegem pentru cei mici și cum se pot implica tații?

3. Hidratarea bebelușului și alegerea unei surse de apa sănătoase. 

Timpul petrecut in bucatarie de tăticii care aleg sa le fie alături mamelor ar trebui sa fie unul de calitate. Haideți la informare și la distracție alături de invitații speciali care vor dezbate o tema super utila. 

Tăticii moderni și implicați nu trebuie sa rateze acest eveniment. 

P.s. pentru evenimentul din Noiembrie revin cu detalii cât de curând. 😊

Sursa foto: Modern Dad’s Challenges

5 pași prin care poți menține o relație de cuplu sănătoasă, după apariția copilului 

Publicat de de Anna Georgescu


Apariția unui copil in viața de cuplu poate fi devastatoare. De acum înainte nimic nu va mai fi la fel.

 Tabieturile cu care erați obișnuiți înainte acum sunt istorie. Timp nu mai e deloc, iar dacă e, toată lumea vrea sa se odihneasca. In special mami, care are ore nedormite cât nu poate număra tati. 

Tot greul pică pe ea. Ea alăptează, ea știe cum sa-l liniștească mai bine, ea renunța la ea ca sa fie bebe bine.

In timp ce tati, doarme bine, poate mai bine, chiar. Are timp berechet. De jocuri pe calculator, de o bere după serviciu, de un film pana culci tu copilul. 

Așa ca, tot noi trebuie sa facem ceva sa ne menținem interesul viu. Interesul nostru dar și al lor. 

1.  Mai întâi, mami trebuie sa înceteze sa se mai comporte ca o eroina. O poate face și inconștient, fără sa realizeze ca se comporta astfel. Copilul e rodul iubirii voastre, chiar dacă pântecele tău l-a purtat noua luni. Nu ești prima și cu siguranța nici ultima mama de pe Pământ. Nu trebuie sa te comporți ca și cum meriți  toata atenția și aprecierea din lume. După ce ai culcat copilul (știu, nu-ți arde), da o fuga pana la bărbatul vieții tale și spune-i ca încă îl iubesti. Restul vine de la sine. 

2.   Programează o ieșire in doi. Pune totul la punct pentru ziua cea mare. Găsește o persoana de încredere căruia sa-i revină grija copilului si du-te sa ieși din rutina. Gătește te Ca și cum ai o întâlnire cu un bărbat cu care nu ai mai ieșit niciodată. Măcar doua ore doar pentru voi. E suficient, crede-ma!

3.  In momentele in care sunteți doar voi doi, incetati sa mai discutați tot despre copil, scutece, creme și medicamente. Povestiți ceva funny sau pur și simplu întreabă cum i-a fost ziua respectiva. Se va simti important și asta contează foarte mult. Mai ales ca in ultima vreme stim cu toții vâre au fost prioritățile prin casa. Răspunsul lui te va scoate din stresul de peste zi și-l va face sa se deschidă in fata ta. 

4.  Nu te culca pe o ureche ca dacă i-ai făcut copil e adjudecat. Granița dintre al tău și al altcuiva e foarte subțire atunci când ai numai nervi și cuvinte de ocară la adresa lui. Practic îl arunci singura afara din căsnicie. Poarta te exact așa cum ai vrea ca el sa se comporte cu tine. 

5. Implica-l și cere-i ajutorul. Chiar dacă pare ca nu e nevoie de el, arată-i ce înseamnă sa îngrijești un copil. Mergi la coafor in timp ce bebe are timp de conectare cu tati. O sa vadă si el de ce ești așa topita după mogăldeața aia din căruț. O sa-l deranjeze poate, la început, dar o sa fie din ce in ce mai bine dacă o sa faci un ritual din asta. Data viitoare când o sa-i spui ca ești extenuată o sa te creadă. 

Pare ciudat, ca prospata mămica sa-ți mai pese tot tie de menținerea echilibrului in cuplu. E foarte greu sa faci fata tuturor provocărilor care vin odată cu apariția copilului. E frumos când vezi cum tati e încântat și dornic sa te ajute, dar de tine depinde ca aceasta stare de fapt sa devină constanta. Așadar, aduna-te, nu lasa ca timpul și responsabilitățile sa intervină in relația frumoasa de la începuturi. 

Dragostea adevarata învinge întotdeauna! 

Ascultă cu atenție tot ce spune copilul, chiar dacă nu pare important 

Publicat de de Anna Georgescu


Aveam 7 ani și tocmai venisem dintr-o excursie de la București. Vizitasem multe locuri interesante: teatru de păpuși, patinoar, balet, lecții de pian, metrou. Aveam multe de povestit. Era iarna și mama cu sororile mele stăteau in pat. Eu eram in fata lor și încercam sa le atrag atenția.  Probabil ca mi-au și acordat-o câteva momente. Faceam niște poziții de balet așa cum văzusem la o balerina in timp ce exersa. O imitam cât punteam de bine. Forma corpului slăbuță din cale afara ma ajuta cu adevărat. 

La un moment dat, plictisite deja de insistenta cu care încercam sa le captez atenția mi-au zis râzând : „Dar lasa-ne draga cu figurile tale de balet, ca ne-ai zăpăcit. Te tot răsucești aici zici ca ești nebuna?” 

Am încetat rușinată imediat. Aveam plânsul im gât, îmi venea sa tip de durerea respingerii. M-a marcat extraordinar aceasta întâmplare. Atât de mult, încât o țin minte zeci de ani in urma. 

Poate ca nu aveam șanse sa urmez un curs de balet. Poate ca in sinea mea doream doar confirmare, acceptare. Aveam nevoie sa fiu auzita. 

Copiii sunt ființe extrem de sensibile. Ei nu pot exprima intotdeuna adevăratele nevoi. Nu știu intotdeuna sa ceara ajutor. Nu stim mereu cum sa facem sa le fim aproape, dar intotdeuna ii putem asculta. Chiar și nimicurile cu care ne deranjează in timp ce scriem un e-mail sau ne facem baie. Țăcăneala aia in care pare ca nu are nimic de spus, înseamnă și aia ceva. Poate are nevoie de atenție, pur și simplu. Poate ii e dor de o îmbrățișare și crede ca dacă îl privești ii trece. 

Ascultarea activa a copiilor ii face sa se simtă importanți in viața noastră. Au nevoie de iubire și de atenție mai des decât o cerem noi. Ascultarea lor le face bine și lor ii păstrează și atașați de noi. 

Încerc de fiecare data sa îmi ascult copiii. Sa las totul balta și sa merg sa îmi arate o jucărie inventata sau sa ascult o idee noua. 

De fiecare data ii privesc in ochi și ascult răbdătoare pana la capăt. Nu vreau niciodată sa simtă ce am simțit eu in ziua aceea. 

Pentru mine e important sa fiu alături de el atunci când are nevoie. 

Nu e importantă ciorba, curățenia, telefonul pe care trebuie sa-l dau sau cineva care bate la usa. E important el, aici acum și mereu. Vreau sa știe ca ma găsește interesata de orice gând ii trece prin cap, orice întâmplare, orice bucurie. Sunt aici sa i le împărtășesc si sa-l ajut sa ajungă mai bun. As muri sa știu ca faptul ca nu l-am ascultat l-a făcut sa plece retras cu lacrimile stinse de durerea înnăbușita. 

Unde păstrez eu fericirea 

Publicat de de Anna Georgescu

Stam la masa doar noi doi. Privirea îmi aluneca sub masa când ii cade lingurița. O ridic și rămân mirata de priveliște. Doua piciorușe, încă mici ca sa atingă parchetul, se bălăngăneau intr-un ritm pe care doar el îl știa. Vorbește mult, mult, și repede, aproape mai mult decât mine. Veselia asta a lui molipsitoare ma topește. Ma uit la fătuca lui perfecta și văd gene lungi care ascund din când in când ochii mari și negri ai unui băiețel de trei ani. 

Ma simt îndrăgostită. Și cu toate astea el e un dur. Nu-mi spune ca ma iubește decât foarte rar. Alege însă, sa ma pupe instantaneu pe mâna când i se face drag de mine. Când îl îmbrac sau când îl ascult răbdătoare cum ma zăpăcește de cap. Îmi spune mai des ca sunt prietena lui, sau preferata, cum ii mai place sa ma alinte. 

Pleacă de la masa fără sa spună ca a terminat de mâncat. Nu iese și el normal ca omu’, se baga pe sub masa. 

Ma întorc sa-l strig pe celălalt care nu avusese chef de mâncare pana atunci. Aud in spatele meu speriata un glas de pisoi mai mult, decât de copil. „Pai asta voiam sa fac, sa vin la masa!” 

Sensibilul acesta mare, îmi spune ca ma iubește de zeci de ori pe zi. Pe cât e de tăcut si de retras pe atât e de schimbător. Tipa tare și se agita când nu-i convine ceva. De aia și eu l-am învățat cum trebuie sa facă atunci când i se urca sângele la cap. Acum văd ca se oprește brusc și începe sa respire exact așa cum i-am spus sa facă. E super inteligent. Are un zâmbet străjuit de niște gropițe elegante ca la actorii aia turci care te fac sa te uiți la sute de episoade doar sa le vezi zâmbetul. 

Curajosul acesta nu se teme de nimic. Ii place viteza la fel de mult ca lui tati, nu se teme de întuneric și e mereu lângă mine atunci când ma supăr. Îmi spune cum trebuie sa vorbesc și ma pune sa-mi cer scuze. 

Nu am prea multe de numărat in viața. Alegerile cele mai bune din toți anii ăștia trăiți au fost cele in care am ales sa-i am pe ei. Pentru ei am încercat sa fiu un om mai bun. 

Pentru ei merg la serviciu, deși tot pentru ei sper sa n-o mai fac intr-o zi.

Pentru ei ma trezesc bucuroasa in fiecare zi și pentru ei iau greutățile in ras, mi se par nimicuri. 

Fericirea vieții mele o păstrez in copii. De la ei iau putin cate putin in fiecare zi. Ei au dat sens și au adus viața in casa noastră. Lor le mulțumesc pentru tot frumosul din viața mea. 

Ajutor! Mi-am uitat telefonul la serviciu! 

Publicat de de Anna Georgescu


Absenta mea de pe blog poate fi justificata. Am avut o tona de treaba la serviciu, iar acasă, prefer nu mai spun. Copiii nu mai merg la gradi de ceva timp și merg la țara când suntem amândoi de serviciu. Ii ducem seara, iar ziua următoare, când ies eu, ma opresc direct la ei. Acasă, le fac baie, mâncare, curat, tot cam un fel de serviciu. Va spun, asta cu mămicia nu e floare la ureche. Deloc! 

La serviciu e crima! Abia termin la timp, altfel aș rămâne peste program. Sunt atât de obosita încât e foarte greu sa ma concentrez total.

Joi am avut petrecere. Năucă de la serviciu, grabita sa ajung la timp sa îmbrac și copiii, sa ma schimb și eu, am uitat telefonul la serviciu. Când mi-am dat seama ca nu-l am eram deja prea departe ca sa ma mai pot întoarce după el. Am zis ca asta e. Oricum nu-l folosisem toată ziua. 

Când am ajuns acolo, aveam impresia ca îmi uitasem unul dintre copii. Nu ma împăcăm deloc cu ideea ca n-am ce sa tastez. Ma mâncau buricele degetelor, nu știam cum sa aflu ce se mai întâmpla pe grupuri, nu-mi puteam verifica traficul, e-mailul, nimic. Practic eram cu lume dar rupta de lume. Nu voiam sa cred ca nu ma pot abține sa nu ma gândesc la el. Am încercat sa-l iau pe al soțului. Degeaba, nu ma satisfăcea. Am realizat ca sunt dependentă, altfel nu-mi explic. 

N-am avut încotro decât sa socializez mai mult, sa dansez mai mult, sa ma joc cu copiii mai mult. Și cu ai mei și cu ai altora, chiar. La tort mi-am dat seama ca am putut aplauda ca lumea. Dacă aveam telefonul, as fi putut doar cu o mâna, așa incet, cealaltă fiind ocupată. 

Seara, am adormit instantaneu. Cred ca am dormit vreo 9 ore. Va dați seama? M-am trezit liniștita și odihnita. Singurul lucru care mi-a stricat starea a fost când am ajuns la serviciu și m-a întrebat o colega ce caut la ora asta? 

Mi-am revenit imediat. Venisem mai devreme cu o ora. Au început palmele peste frunte de necaz, de îmi venea sa ma întorc acasă, sa mai stau o ora și sa vin apoi. Dacă n-am avut telefon, nu m-am mai putut orienta. 

Telefonul meu e un rău necesar. Ma tine in priza, chiar și atunci când nu e nevoie. El e ceas, e calculator, e agenda, e pix, e foaie, e copil, e parte din mine. E greu al naibii fără el, dar e așa reconfortant sa-l mai lași uitat… Chiar va rog sa încercați, dacă puteți bineînțeles. Ca și dacă nu puteți eu va înțeleg perfect. 

Săptămâna grea aproape ca s-a terminat. Și chiar dacă n-am mai avut nici resurse și nici timp sa mai ajungem pe undeva la relaxare, am rămas acasă toți patru „like a big happy family”. Noroc cu soțul meu care e hoț de inimi și știe cum sa ma scoată din stare. Ca a intrat peste mine înainte sa intru la dus sa-mi spună ca sunt frumoasa și ca miros frumos chiar și când sunt transpirată. 😂