A fost furtuna și la Pitești 

​Trec printr-o perioada de redescoperire. Ma gândesc sa fac din ce in ce mai mult ceea ce ma atrage și îmi place sa fac cu drag. De aia m-am și inscris la un curs și continuu sa ma interesez și de altele. Așa se face ca după serviciu, treaba mea nu se termina. 

Ieri, am zis ca nu e necesar sa mai iau mașina pana la sediul unde au loc cursurile, distanța fiind de 5 minute pe jos. 

La dus toate bune și frumoase. Acolo, după nici 2 ore puteam auzi cu toții tunetele  puternice de afara. Vântul bătea cu o putere amețitoare. Se auzea foarte tare și acoperea chiar și vocea trainerului. Speriați de ce s-ar putea întâmpla, s-a decis plecarea acasă înainte cu o ora. 

Afara încă nu ploua. Doar un aspect dezolant de vijelie cuprinsese tot orașul. Oameni putini, mașini grăbite, vânt căruia abia ii faceam fata. 

Ploaia a apărut puternic din senin după câțiva pasi. Mai aveam de mers câteva minute și am început sa alerg. Curând am fost udată pana la piele. Pietre și crengi rupte îmi cădeau in cap și ma loveau peste picioare. 

Ramurile copacilor se aplecau atât de tare încât aveam impresia ca in curând voi fi strivită. 

Nu sunt panicoasa de fel. Ba sunt chiar destul de curajoasa in situații critice. Totuși m-a cuprins ușor panica. In fata mea vedeam cu greu. Ma ștergeam la ochi ca sa mai pot vedea pe unde calc. Nu aveam unde sa ma adăpostesc. 

Ma grăbeam sa ajung mai repede la mașina. Am găsit o urlând de la alarma care nu suporta nici o atingere, darămite toti pietroii care o loveau peste tot? 

Nu am reușit sa o descui aproape un minut întreg, care, cred ca mi s-a părut o vesnicie. Mi-era așa de frica! Ma gândeam la ai mei de-acasă, ma simteam singura și vulnerabila. 

Când s-a deschis in sfârșit am crezut ca o sa-mi plesnească inima de bucurie. Și de oboseala in același timp. Nu mai puteam respira. Vijelia nu înceta deloc. Am pornit pe un traseu mai liber cu ștergătoarele pe ultima viteza si tot nu reușeam sa văd in fata mare lucru. 

Am mers incet numai cu gândul la Dumnezeu. Ciudat, cum toți Il căutam când ne simțim speriați. 

Când am intrat in casa am simțit un miros de siguranța, de caldura. Ceva cu gust de apartenența și cu savoare de dragoste. Am auzit glasuri vesele de copii care erau in contradicție totala cu ce se petrecea afara. Ce putea fi mai frumos pe pământ? Cum sa fac sa păstrez mereu vie trăirea asta. 

Haosul furtunii m-a udat pana la piele și mi-a adus teama și însingurarea. 

Casa mea frumoasa de la etajul patru mi-a redat liniștea și caldura de care aveam nevoie sa fiu bine.

Ce bine e acasă! ❤️

Anunțuri

Imagine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: