Am împlinit 6 ani de binecuvântări 


In fiecare zi ma uit la el și mi-e greu sa cred ca e al meu. Are zâmbet șăgalnic și deja câteva fete sunt topite după șarmul lui. Printre ele ma înscriu și eu. Are un aer misterios care te face curioasa și te face sa-l vrei lângă tine mai mult. 

Nu pot uita când am venit cu el acasă la trei zile după naștere, de ziua mea. Ca și asistenta îl dojenea când ne vizita pentru baita: „Nu puteai, ma, mogăldeață sa mai rămâi câteva zile sa vii și tu de ziua lu’ mami?”

Urcam scările mai mult moarta decât vie. Eram leșinata de somn și de foame. Avusesem grija de el in disperare, pana am venit acasă. 

Am sărbătorit când m-am trezit cu un tort frumos dedicat proaspetei mamici. 

Miracolul din viața mea ajunsese acasă, iar viața avea sa mi se schimbe radical. Au urmat zile frumoase și nopți urate. Dimineața când ii vedeam capul cât un pumn si îl simteam atât de mic si de neajutorat, uitam complet noaptea nedormita. 

Până am aflat ca refuzul de a mânca se numește reflux gastroesofagian mi-am blestemat zilele. Dar nici o boala nu ma putea face sa nu ma bucur de fiecare gest al lui normal pe care îl consideram nemaipomenit la vremea aceea.  Fericirea mea avea doi ochi căprui, o gurița mica și o timiditate in priviri. Reușise cumva, puiul acesta de om de nici trei kg sa ma transforme și sa ma cucerească iremediabil. 

Era tăcut și serios. Râdea rar și cu pofta. Era bebusul, printesu’ principesu’, norocel și toate denumirile drăgălașe care ne veneau in minte. 

Scorpionul din el e tăcut și acum și te înțeapă când te aștepți mai puțin. E corect și amabil la fel ca tati. Ii place sa facă daruri. Rar vine de la gradi fără o felicitare pentru unul din noi. Când se răsfață se întreabă cu voce tare „Pe mine nu ma iubește nimeni?”. O face intenționat ca cineva sa vina repede sa-l iubească și pe el puțin. 

Am mii de motive sa ii mulțumesc. Și nu din alea clasice ca ne-a ales pe noi sa-i fim părinți. Din alea reale. Ca el a avut răbdare cu noi, cu boala, cu fratele. Ca îl iubește și îl accepta in fiecare zi de când a venit pe lume. Ca deși i-a fost dureros de greu sa își împartă mama cu altcineva, a făcut-o pana la urma. 

Și vreau sa-i cer și iertare. Pentru toate diminețile in care îl auzeam plângând ca vrea sa-l îmbrace mami. Când eu eram legată de cel mic și nu puteam merge la el. Pentru toate zilele in care a vrut sa vorbească cu mine și nu l-am auzit. Când a fost neînțeles si eu nu am știut sa caut mai adânc in sufletul lui și poate l-am repezit. 

Au trecut acum toate. Și colici, și reflux, și operație, și raceli. A rămas doar amintirea lor. Din toate astea a înflorit un băiat minunat care azi împlinește 6 ani de când mi-a născut un alt fel de dragoste in suflet.

Înger pe pământ, nu știu ce sa îți doresc mai mult decât sănătate. Poate ca acela de care nu va trebui sa te îndoiești in viața niciodată. De dragostea mea pentru tine! ❤️

Anunțuri

Imagine

Timpul meu e doar al meu

Cât as fi vrut sa știu asta mai devreme. Atunci când îmi dedicam tot timpul, viața și aproape si respirația numai copilului. Primului copil ii eram alături exagerat. Ii veneam chiar și in întâmpinarea nevoilor lui. Faceam eu și ceea ce trebuia sa facă el. Asta îmi dădea o stare plăcută tare de confort. Așa credeam eu, pentru ca in realitate îmi cream tot felul de angoase și neliniști. Ba ca nu mănâncă suficient, ba ca nu e destul de gras, ba ca nu a început încă sa meargă deși toți de vârsta lui mergeau…

Era foarte greu in realitate. Aproape îl sufocam cu grija și atenția in timp ce viața mea nu exista in afara copilului.

Ce bine ca a venit fratele mai mic pe lume! Nu cred ca exista dovada de iubire mai mare pentru copilul tău ca aceea de a-i oferi un prieten pe viața. Atunci mi-am dat seama cât de mult am greșit fata de el.

Aparent ma înfundam mai mult in rutina. Faceam aceleași lucruri ” over and over again”. 

Treptat mi-am dat seama ca eu trebuie sa încetez sa mai fac pe martira. Aveam nevoie de timpul meu. Am început sa merg la emisiuni tv, mi-am deschis blogul (cea mai buna idee), m-am angajat și uite așa am trecut in alta etapa a existentei. 

Am lăsat acasă diminețile frumoase cu pupici și îmbrățișări și mi-am continuat drumul. Cu greu și cu lacrimi câteodată dar am vrut sa merg înainte. 

Timpul mamei e limitat. Trebuie sa se împartă intre responsabilitățile de mama și soție, serviciu și timpul alocat ei. Asta dacă nu alege sa renunțe la ea in defavoarea celorlalți. Bine ar fi ca sănătatea mentală a mamei sa fie pusă pe primul loc și sa fie ajutata. Însă cel mai mult pentru ea, poate face doar ea. 

Astăzi sunt bucuroasa ca mi-am dat seama la timp ca timpul nu sta in loc. Ca si ce fac pentru mine îmi aduce mulțumire sufleteasca. Ca ma simt stăpâna pe mine și pe puterile mele făcând exact ce îmi place. 

De exemplu: mi-a plăcut intotdeuna sa știu sa machiez corect. Acum urmez un curs de machiaj. M-a atras intotdeuna psihologia, iar in weekend merg la Universitatea din București pentru a desluși tainele acestei fumoase necunoscute. Când o sa termin o sa ma înscriu la un curs de canto și tot așa. 

Nu-mi refuz nimic și cred ca tot ce îți dorești cu adevărat se poate îndeplini mai devreme decât te aștepți. Eu am început sa-mi fac timp: sa mângâi un cățel, sa ma duc la coafor, sa-mi cumpar un nimic pe care mi-l doream de mult sau sa învăț sa ma descopăr altfel decât știam. 

Sa fii mama e o menire și o binecuvântare, nicidecum un chin și o rutina. Eu pot exista și in afara copilului, la fel cum și el poate exista in afara mea. 

Insa timpul meu e doar al meu. 

Imagine

16 ani de când inima mea a bătut altfel 

Nici nu împlinise încă 16 ani când l-a întâlnit pe el. Era intr-o seara de Octombrie, după o petrecere, când s-a stabilit de către sărbătorita serii ca toți invitații sa continue distracția in discoteca. Numai gândul la discoteca parea super interesant. Acolo, fără sa-și dea seama, singurul băiat din gasca era atras de ea. Și parca nici ei nu ii era indiferent. A făcut el primul pas: a invitat-o la dans. Un dans lent și romantic care nu le dădea posibiltatea sa stea prea depărtați. Inima ii bătea cu repeziciune prevestind parca indragosteala care avea sa vina. Mirosea frumos acolo. A fum și a parfumul lui masculin și tare. 

Apoi s-a gândit sa încerce mai mult. S-a apropiat sa o sărute de vreo trei ori pana a cedat și a acceptat apropierea asta intimă și aproape interzisă pentru vârsta ei. Buzele neobișnuit de mari i-au îndoit inima. 

Au urmat îmbrățișări și săruturi pana dimineața. Era seara lor pentru totdeuna. 

Au urmat ani întregi împreuna. Mai ușori sau mai grei, ei au rămas tot împreuna. Au fost piedici, toane, stres, dar cu răbdare au reușit.

Au trecut 16 ani de atunci. 

Și și-au amintit din nou stângăcia primului sărut cu emoțiile și dorința care l-a însoțit. S-au sărutat din nou in dimineața asta in amintirea anilor care au trecut, dar au fost întrerupți de doi năzdrăvani geloși care s-au simțit neglijați. I-au îmbrățișat și pe ei și au format un cerc al iubirii complet care nu poate fi sfărâmat de nimic. 

Fata din seara aia are inima la fel. Plină de emoție și fericire. 

Am rămas cu dragostea mea din liceu.

La mulți ani împreuna, dragul meu!

La mulți ani, Cristina! 16 ani de la aniversarea ta de 16 ani. 

Imagine

Ajutor! Nu mai avem loc, suntem prea mulți (p)

Apartamentul nostru cu trei camere a devenit neîncăpător pentru mulțimea de jucării, haine și acareturi. Trăim in el, noi, patru persoane și vreo opt pești. Mi-ar plăcea sa spun peștișori, dar au crescut nebunii de nici ei nu mai au loc in acvariu. Avem amintiri din vacante agățate peste tot. Avem poze cu ei, cu noi, cu alții, prin toată  sufrageria. Cred ca avem nevoie de o camera numai pentru amintiri. Ca sa mergi de la intrare pana la baie fără sa te lovești de un lego e aproape imposibil. 

Ca sa nu mai spun de bucatarie, care nu mai poate adăposti săraca, atâta vesela și atâta mâncare. Mâncam in sufragerie ca suntem prea mulți pentru spațiul mic al bacatariei. 

Am in plan sa le cumpar băieților și un animal de companie. Unde o mai avea loc și ăla, nu știu. Ori ne mutam pe scara cu toate lucrurile, ori ne mutam de tot de acolo. 

Nu avem planuri, nu avem bani puși deoparte, nu avem unde sa ne mutam dar stim cu fiecare zi care trece ca noua nu ne mai ajunge casa asta. 

Avem un teren dar care nu e tocmai in oraș. Ne-am obișnuit aici, in buricul târgului cu claxoane, gălăgie și viața de dimineata pana seara. 

Mai avem casa de la țara. Loc de suflet încărcat cu amintiri de demult la care m-as întoarce pentru totdeuna și mâine dacă s-ar putea. Pentru heleșteul plin cu peste și merii și perii roditori din grădina întinsa aș lasa tot dacă nu m-ar da înapoi distanța pana acolo. 

Pentru început am stabilit ca trebuie sa curățam grădinile. Fie ca vom vinde terenul de la marginea orașului, fie ca vom reveni cu copiii in vacanța de Paste la țara pentru a petrece frumos, grădinile trebuie curățate musai. 

O sa avem nevoie de ajutor. Rudele o sa ne întindă o mâna de ajutor și ele, ca asa-i la țara, dar fără o unealta care sa taie și sa curețe peste tot nu ne vom descurca. Așa ca noi, doi nepricepuți, am stabilit ca o motocoasa pe benzina, ne-ar fi tare utila. Am intrat pe net, după o motocoasa pe benzina, sa căutam un model care sa ni se potrivească bugetului și ne-am pierdut in multitudinea de opțiuni cu diferite caracteristici. 

Vrem sa taie iarba sălbatică, sa fie destul de fina și pentru gazon dar destul de puternica și cu o capacitate mare astfel încât sa o putem folosi și fără încărcare de la priza. Grădina de la țara e destul de întinsa. 

Soțul meu repeta într-una „Eu nu ma pricep la munca agricolă”, așa ca trebuie sa aibă un ajutor de nădejde in motocoasa asta pe benzina, pentru ca nici eu nu ma pricep la munca agricola. Dar, hei, cine se aseamănă, se-aduna! Om scoate-o noi la capăt cumva. 

O sa va țin la curent cu mersul lucrurilor. Sper sa ne mobilizam cât mai repede, pentru ca azi iar am călcat pe o bucățică de lego. 🤦🏼‍♀️
P.S: in poza pare ca e aerisit spațiul, dar va zic eu sigur ca nu e deloc.

Imagine

Am scăpat și de operația de polipi


Răcelile repetate ale celui mic ne dau bătăi de câțiva ani. Cred ca mai exact de când a mers la gradi prima data. Nu avea nici 2 ani, când el a început sa meargă la gradi cu regularitate. Răcelile ii mai treceau doar cu antibiotic timp de câteva zile ca mai apoi sa o luam de la început. 

Mititelul de el aproape ca nu mai poata respira deloc.Medicamentele nici nu-și mai făceau efectul. Ca sa fie bine trebuia sa le ia permanent, ori asta era imposibil. Ajunsesem la capătul răbdării. 

Operația, deși din auzite nu parea înfricoșătoare deloc, o tot amânam. Ba din cauza serviciului, din cauza vremii, noi nu mai găseam momentul prielnic deloc. La ultimul control m-am decis sa merg pe mâna specialistului și sa scap copilul de chin. Bine, recunosc, nopțile nedormite au fost și ele tot un factor de decizie. 

Ultimele au fost groaznice. Eu dormind in fund, iar el ridicat cu capul pe mine ca sa poata respira, erau un efort supraomenesc, mai ales când la 6.30 eram in picioare mai mult adormita. 

Am decis ca e prea mult. Nu mai puteam îndura sa asist neputincioasa la suferința micuțului. 

Ne-a chemat la operație la ora 11 la spitalul Grigore Alexandrescu . Pana s-a eliberat sala de operație am mai așteptat vreo doua ore. Am avut timp sa ne relaxam, sa râdem, sa ne jucam. Pe mine ma relaxa mai mult faptul ca nu trebuia sa stam decât o zi. 

L-am condus pe îngeraș pana la sala de operație și l-am lăsat plângând in brațele asistentei. M-am întors in salon cu inima franta într-un colț. Îmi parea rău ca l-am lăsat plângând, dar ma bucuram ca o sa scăpam de muci. Am început sa vorbesc cu tati prin mesaje, sa-l mai liniștesc, ca el era mai panicat decât toți la un loc. 

Nu cred ca au trecut 10 minute când l-au adus înapoi din sala. Nu-mi venea sa cred ce repede se întâmplase totul. 

S-a trezit imediat și a început scandalul. Se pare ca efectul anesteziei ii făcea sa reacționeze așa. Mai asistasem înainte la ceva asemanator la un coleg de salon. Plângea, tipa, avea reacții ale mâinilor necontrolate. Nu durează mult. Când s-a mai calmat a reușit sa mi spună ca a pierdut plasturele de la o bubiță pe care o avea la un deget. Asta îl necăjesc de fapt. Apoi a început durerea in gât. O descria cam așa: „Mami, ma doare rău in gura, vreau medicament”. 

I s-a administrat un calmant și asta a fost tot. 

A venit doamna dr, mi-a spus ca volumul infecției era extrem de mare și ca dacă nu va observa la amigdalele inflamate o îmbunătățire, va fi nevoie de o alta intervenție. Am mai rămas puțin in salon la desene pana au fost actele gata și apoi am plecat. 

Recuperarea cred ca fi ceva mai lunga decât operația in sine. 

Are și acum toate simptomele post operatorii: febra, nas înfundat, tuse seaca dimineața si in timpul nopții. Tușește chiar și pana vomita. Dar e normal sa se întâmple asta chiar și la 7 zile de la operație. Trebuie sa păstram distanța de colectivitate și sa nu ne agitam prea tare. Mămica rămâne acasă cu el și văd ca asta îl face extrem de fericit. Adoarme cu mâna in parul meu, ma mângâie și ma iubește toată ziua. 

Operația asta a fost buna. M-a reconectat cu el și mi-a dat ocazia sa fac ce îmi place mie cel mai mult. Sa am grija de casa și copiii mei frumosi de care îmi era dor in fiecare zi in care plecam la serviciu. 

Dacă am scăpat de răceli, rămâne de văzut. Va țin la curent!😊

Imagine

Oboseala aia care îmi place și ma tine vie


Ritualul de seara sau ce fac sa ne culcam mai repede 

Uneori ajung acasă chiar și după ora 20. Și cu cât mai târziu ajung cu atât sunt așteptata cu și mai mult entuziasm.

Intotdeuna aleg sa adorma cu mami. Chiar dacă au camera lor, rămân cu ei pana adorm. Nu parasesc camera pana nu le aud respirația greoaie de somn adânc. 

Beau apa, fac pipi și le fac puțin masaj înainte de culcare. Câteodată le inventez povesti sau le cânt un cântecel de nani. 

Intr-o seara eram epuizata. Nu mai aveam putere nici sa ma mai mișc. Am zis sa sărim peste cântecel și sa ne culcam direct, pentru ca practic, nu-mi mai puteam păstra ochii deschiși.

 Fără sa-mi dau seama ce rău faceam, l-am auzit pe cel mic plângând. Dar plângând o durere d-aia arzătoare. Cu siguranța nu era un plâns de răsfăț. „Mami, simt ca ma doare inima, ca nu vrei sa Cânți cântecelul” aud o voce înfundată in perna. 

Nu mi-a venit sa cred ca eu provocasem o durere de inima. Lumea lui se prăbușea fără cântecelul de seara. Eram in stare sa cânt 17 cântecele numai sa nu fac băiatul sa sufere. 

După ce am terminat in sfârșit și cântecelul, aud o voce din patul de sus. „Mami, eu îl vreau p-ăla cu Cruce sfânta părăsită!” Ceee? Nu cred! 

Doamne, credeam ca el adormise! Cât mai avea sa dureze asta, eram sleită de puteri. Și mai ales de unde mai știa, frate și cântece bisericești. Mi-a venit in gând mama, rămăsese la ea in weekend. Noroc ca in copilărie am vândut lumânări la biserica și cântecele sfinte nu sunt străine de mine. 

Nu sunt sigura pe cine a luat somnul înainte; pe mine sau pe ei, dar sunt sigura ca ăla a fost ultimul. 

Apoi merg la mine in camera. Și dacă nu ma trezesc de tusea vreunuia, ma trezesc ca vrea la pipi cineva. Și dacă nu e niciuna din astea, ma trezesc oricum, oricât de obosita as fi. Pentru ca mi-e dor de ei și in somn și vreau sa știu ca sunt in regula. 

E grija mamei, poate. E neliniștea care îmi place cel mai mult de când am devenit mama, chiar dacă e obositoare.

Așa o sa fie toată viața mea de acum înainte. O sa am mereu o grija cu miros frumos de copil inocent. O sa am mereu in gând o iubire nemarginita fata de ceva ce e numai al meu. 

Nelinistea care mi-a înveselit anii vieții mele nu o aveam dacă nu decideam cândva ca iubirea noastră trebuie sa înflorească. 

E greu și frumos in același timp.

Imagine

Cât o sa mai alergam? 

Tot timpul oamenii sunt in căutare. In căutare de ceva nespecific de care au nevoie in viața lor. Poate cred ca le trebuie o casa mai mare. O mașina mai performanta sau o rochie mai scumpa și mai frumoasa. Avem planuri mari și ne dorim din ce in ce mai mult. Mai mult, mai bun, mai frumos, mai nou. 

Atât de prinși suntem in goana asta de nou și de altceva, încât uitam sa ne uitam pe lângă noi. Cât de departe am ajuns fata de cât eram in anii trecuți, nu realizam deloc. 

Evoluția pe care am avut-o de-a lungul timpului nu ne mai mulțumește oricât ne-am strădui. 

Ajungem sa nu mai apreciem ce avem acum, aici. Sa uitam sa ne bucuram de lucrurile simple cu care ne-am obișnuit. Nu mai e un miracol respirația copilului de 5 ani, așa cum o consideram in urma cu 4 ani jumate. Ne-am obișnuit cu miracolele și asta nu e bine. 

Avem lângă noi persoane care ne iubesc și ne vor binele. Avem casa pe care ne-am dorit o atât de mult in urma cu câțiva ani. Avem sănătatea pentru care ne-am rugat repetitiv și banal. Avem familia unita in jurul mesei și mai ales, avem mâncare pe masa. 

Avem șansa zilei de mâine. Un „mâine”care e cel mai relativ lucru posibil. Căruia dacă nu-i conștientizam relativitatea, nu-i conștientizam nici efemeritatea. 

Noi nu trăim pentru la anu’. Trăim acum, aici. Și dacă nu facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ce avem azi, pentru prețuire și bucurie actuala, mai târziu o sa fie prea târziu. 

Fa rai din ce ai. Apreciază la timp tot ce te înconjoară. Asta te face sa te simti încrezător și fericit. Pentru ca e unic tot ce ai dobândit pana acum. 

Eu vreau sa cred ca o sa ma opresc din alergat in curând. Lucrez la asta și vreau sa-mi iasă. Vreau sa ma opresc de tot si sa-mi satisfac nevoia de alergare doar prin călătorii sau vizite. 

Imagine

Previous Older Entries