Te-ai gândit vreodată la asta? Sau cel puțin, știi ce îți dorești cu adevărat? Sau te-ai afundat atât de adânc in cotidian, încât ți-e greu sa începi ceva nou?

Eu vreau ca de la 32 in sus sa nu-mi mai refuz nimic. Am observat ca timpul nu ma baga in seama. El doar fuge ca nebunu’.

Chiar dacă o sa fie greu sau ridicol, nu o sa conteze. Deja merg pe drumul cel bun. Fac lucruri pe care doar le visam in urma cu câteva luni și asta îmi da încredere in mine.

Nu-mi place sa refac trasee si sa merg in locuri in care am fost. Viața e prea scurta pentru asta. E timpul pentru diversitate. 

E ciudat cum trec anii rând pe rând și tu nu te schimbi cu nimic înăuntrul tău. Cum înfățișarea arata una, iar sufletul striga din tine cu totul altceva. 

Fizic, am îmbătrânit. Văd asta in fiecare zi in care observ o linie noua la colțul ochiului . Trupul îmi obosește mai repede și spatele simt ca-mi cedează la sfârșitul zilei. Picioarele mi se umfla, capul ma doare din ce in ce mai des și încep sa am din ce in ce mai putina răbdare. 

Totuși, sufletul a rămas la fel. Cauta continuu ceva. E liber și neînfricat exact ca acum 20 de ani. Poate cu câteva cicatrici in plus, pe care le port cu mândrie, in rest a rămas la fel.

Am rezistat mult. 

Când credeam ca o sa mi se rupă inima de durere atunci când s-a stins tata, ne-am îmbărbătat una pe alta cu ale mele și am mers mai departe. 

Când am simțit ca omul vieții mele s-a schimbat, am vrut sa îl las sa aleagă pentru ca as fi avut curaj sa mor in suferința decât sa trăim nefericiți toată viața . Când am pierdut fratele geamăn al primului născut am avut înțelepciunea sa ma bucur de cel rămas. Când am descoperit ca viața mea se reduce doar la copii și acasă am avut încrederea ca trebuie sa fac mai mult, sa îndrăznesc și mai mult. 

Chiar și așa tot sunt multe lucruri pe care nu le pot face. Nu ma pot abține, nu ma pot ascunde, nu ma pot preface. Nu am limita in ironii și niciodată nu ma opresc la timp. Exagerez cu cearta, îmi sare mustaru repede, deși apariția copiilor a mai temperat accentele mele colerice. 

Nu ma pot decide, fac multe lucruri fără noima și fără înțeles, pe care ulterior le gasesc potrivite sau pe care le regret. Învăț din greșeli și de la oameni mai mult decât am făcut-o din toate cărțile citite. 

Sunt brutal de sinceră și sunt judecată pentru asta cel mai des. Nasc antipatii mai des decât prietenii. Pe lângă toate astea am o mâna de prieteni pe care ma pot baza oricând. Le spun ca sunt o tipa jovială și ii fac sa râdă in schimbul prieteniei lor.

In sânul familiei mele îmi gasesc liniștea și puterea pe care o pierd la sfârșitul zilei. De acolo ma incarc cu iubire și acolo eu ma scutur de durere. Lângă ei mi-am lins rănile, iar îmbrățișărilor și mirosul lor m-au ridicat de la pământ. 

La mine acasă la țara e raiul pe pământ. Am rățe și oi și vaci și găini. Am un măr pe care l-am plantat când eram gravida cu primul născut, care acum hrănește sănătos poftele băieților mei. Am amintirea unei copilării liniștite și o mai am pe mama care ma aștepta in poarta. Care mai trăiește doar pentru noi și pentru copiii noștri. 

Îl am pe Dumnezeul meu in suflet și in cuget in fiecare zi a mea pe pământ si doar Lui ii pot fi recunoscătoare pentru tot ce am. In ruga pentru El ma linistesc pentru ca doar El îmi știe sufletul.

Am 32 de ani și cred ca sunt bine. Poate chiar, ideal de bine.😊 ❤️