Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!