“Mami, nu ți-am mâncat sufletul”

Fraza care mi-a mâncat sufletul

Vin acasă frânta.

Nu in toate zilele, doar spre sfârșitul săptămânii. Se aduna orele nedormite și cele super solicitante de la birou și de multe ori cedez.

Așa s-a întâmplat și intr-o seara, de curând. Erau bolnavi amândoi. Nimic grav, răceli. Ca sa nu încurcam și mai mult microbii și ca sa se odihneasca mai bine amândoi, am hotărât sa-i separam. A dormit unul cu tati și altul cu mami. Cel mic, bineînțeles cu mămica. Am profitat de momentele in doi ca sa ne drăgalim. I-am cântat, am dansat, am citit, am ascultat muzica.

Eram praf la sfârșit.

Am zis ca e timpul pentru nani. Spălat, pipi, apă, și somn. In pat a avut chef de vorbă. M-a căpiat de cap cât a putut sa povestească. N-am dat nici un semn de obosela, jur. Mi-am propus sa rămân calma și sa ma controlez in orice situație.

Când aproape a încetat, l-am luat in brațe și am zis sa adormim îmbrățișat așa cum ii place lui. Mi-a pârâit spinarea in doua când m-am culcat pe spate. Aproape adormisem când îmi spune vorbărețul ca el face pipi iar. Hai ma! Serios? Mirosea a minciuna. Abia făcuse înainte sa se urce un pat. Când ii veni așa repede iar, frate?

-Mama, ma păcălești, zic.

– Fac rău mami.

– Da-te jos și fa singur. Lăsasem olița pentru urgente pentru mai târziu lângă pat. A făcut câteva picături, de unde un pipi normal? S-a chinuit sa scoată ceva doar ca sa nu-i zic eu ceva.

Și ce crezi? Când s-a ridicat, s-a rodicat cu olița cu tot și a vărsat bruma de pipi ce făcuse pe mocheta. Ai, doamne și cât ma abținusem. Am izbucnit de nervi. Ma gândeam numai ce mireasma o sa fie mai târziu in camera.

Și m-am apucat sa spal, sa șterg bombănind. „De ce te-ai mai ridicat?” „Abia făcusei.”; „Mi-ai mâncat sufletul tu mie.”

El, din pat, vizibil rușinat și supărat, a început sa plângă tare, tare. Și am plâns și eu cu el. Ca el spunea din inima aia mica și buna a lui: “Mami, îmi pare rău! Mami, nu ți-am mâncat sufletul, nu ți l-am mâncat.”

Și am lăsat tot balta așa cum era. L-am ținut in brațe si i-am șters lacramioarele. Și l-am iubit și mai mult. Și i-am cerut eu lui iertare. Ca el a vrut doar mai mult timp cu mine. A amânat sa adoarmă ca sa fie cu mine mai mult, dar eu n-am știut asta. Am fost slaba și am cedat.

Am plâns de neputința. Ca nu pot sa fac mai mult pentru el. Ca el chiar nu merita o mama stresată așa ca mine. Nimeni nu merita asta, mai ales copiii.

Și iar m-am gândit. Unde sa ma duc? Ce sa fac? Cum sa câștig bani pentru ei și pentru noi și sa fiu mai mult lângă ei?

De ce nu se încetează un job pentru mame. Nu de reprezentați la Avon și Oriflame. D-ăla pe bune. Unde sa fie ajutate mamele care vor sa fie lângă copii. De ce nu ma pricep și eu la ceva. La un meșteșug, la o chestie. Poate puteam lucra de acasă.

Câți ani o sa mai tânjească după mine? Câțiva. Ce pot eu sa mai fac? Ăștia sunt esențiali. Ăștia in care eu sunt plecată in fiecare zi de dimineața pana seara, cinci zile din șapte. Mult de tot pentru un copil de aproape 4 ani care își sacrifica nopțile ca sa fie mai mult cu mama.

Anunțuri

Imagine

7 comentarii (+add yours?)

  1. Oana Constantinescu
    Feb 06, 2018 @ 19:52:37

    Of, Ană, nu te mai învinui, toți avem momente în care clacăm. Iar când cei mici sunt bolnăviori, sunt și ei dificili și au mare nevoie de atenție. Știu ce zici cu job-ul, dar important e, totuși, să îți placă mult ce faci. Chiar dacă nu ai o pasiune care să se poată desfășura de acasă, măcar să te împlinească ce faci la serviciu și atunci vor vedea și copiii că tu îți urmezi „visul” pe plan profesional.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  2. Corina
    Feb 06, 2018 @ 23:03:43

    Ce sincer si ce natural ai povestit! Se simt starile tale in relatare. Te-am vazut obosita, nervoasa, regretand si tinandu-l pe baietel in brate. Sigur si el ti-a simtit starile prin care ai trecut si-a inteles ca si tu esti om si mama.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  3. Invisible
    Feb 07, 2018 @ 15:05:31

    Uff, m-am regasit in trairile tale si asta nu e de bine. Ne incarcam cu multe sentimente de vinovatie care nu ne ajuta doar atat cat ne „semnalizeaza”, insa de multe ori ne coplesesc. Iar noi trebuie sa fim bine ca sa fie si cei de langa noi, dar inainte de rolurile pe care le indeplinim, suntem oameni imperfecti si cu limitari. Si cred ca e important ca si copiii sa invete acest lucru, pentru ca nu intotdeauna nevoile sunt aliniate cu asteptarile. Cele din urma le depasesc cu mult pe primele si nu mereu le putem face fata.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  4. Catinca Vlad
    Feb 09, 2018 @ 20:13:41

    Mi-au dat lacrimile! Toate trecem prin momente de epuizare. Și e atât de greu să le mascăm….

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: