Fraza care mi-a mâncat sufletul
Vin acasă frânta.
Nu in toate zilele, doar spre sfârșitul săptămânii. Se aduna orele nedormite și cele super solicitante de la birou și de multe ori cedez.
Așa s-a întâmplat și intr-o seara, de curând. Erau bolnavi amândoi. Nimic grav, răceli. Ca sa nu încurcam și mai mult microbii și ca sa se odihneasca mai bine amândoi, am hotărât sa-i separam. A dormit unul cu tati și altul cu mami. Cel mic, bineînțeles cu mămica. Am profitat de momentele in doi ca sa ne drăgalim. I-am cântat, am dansat, am citit, am ascultat muzica.
Eram praf la sfârșit.
Am zis ca e timpul pentru nani. Spălat, pipi, apă, și somn. In pat a avut chef de vorbă. M-a căpiat de cap cât a putut sa povestească. N-am dat nici un semn de obosela, jur. Mi-am propus sa rămân calma și sa ma controlez in orice situație.
Când aproape a încetat, l-am luat in brațe și am zis sa adormim îmbrățișat așa cum ii place lui. Mi-a pârâit spinarea in doua când m-am culcat pe spate. Aproape adormisem când îmi spune vorbărețul ca el face pipi iar. Hai ma! Serios? Mirosea a minciuna. Abia făcuse înainte sa se urce un pat. Când ii veni așa repede iar, frate?
-Mama, ma păcălești, zic.
– Fac rău mami.
– Da-te jos și fa singur. Lăsasem olița pentru urgente pentru mai târziu lângă pat. A făcut câteva picături, de unde un pipi normal? S-a chinuit sa scoată ceva doar ca sa nu-i zic eu ceva.
Și ce crezi? Când s-a ridicat, s-a ridicat cu olița cu tot și a vărsat bruma de pipi ce făcuse pe mocheta. Ai, doamne și cât ma abținusem. Am izbucnit de nervi. Ma gândeam numai ce mireasma o sa fie mai târziu in camera.
Și m-am apucat sa spal, sa șterg bombănind. „De ce te-ai mai ridicat?” „Abia făcusei.”; „Mi-ai mâncat sufletul tu mie.”
El, din pat, vizibil rușinat și supărat, a început sa plângă tare, tare. Și am plâns și eu cu el. Ca el spunea din inima aia mica și buna a lui: “Mami, îmi pare rău! Mami, nu ți-am mâncat sufletul, nu ți l-am mâncat.”
Și am lăsat tot balta așa cum era. L-am ținut in brațe si i-am șters lacramioarele. Și l-am iubit și mai mult. Și i-am cerut eu lui iertare. Ca el a vrut doar mai mult timp cu mine. A amânat sa adoarmă ca sa fie cu mine mai mult, dar eu n-am știut asta. Am fost slaba și am cedat.
Am plâns de neputința. Ca nu pot sa fac mai mult pentru el. Ca el chiar nu merita o mama stresată așa ca mine. Nimeni nu merita asta, mai ales copiii.
Și iar m-am gândit. Unde sa ma duc? Ce sa fac? Cum sa câștig bani pentru ei și pentru noi și sa fiu mai mult lângă ei?
De ce nu se inventează un job pentru mame. Nu de reprezentați la Avon și Oriflame. D-ăla pe bune. Unde sa fie ajutate mamele care vor sa fie lângă copii. De ce nu ma pricep și eu la ceva. La un meșteșug, la o chestie. Poate puteam lucra de acasă.
Câți ani o sa mai tânjească după mine? Câțiva. Ce pot eu sa mai fac? Ăștia sunt esențiali. Ăștia in care eu sunt plecată in fiecare zi de dimineața pana seara, cinci zile din șapte. Mult de tot pentru un copil de aproape 4 ani care își sacrifica nopțile ca sa fie mai mult cu mama.
ANNAZIDEZI 
Of, Ană, nu te mai învinui, toți avem momente în care clacăm. Iar când cei mici sunt bolnăviori, sunt și ei dificili și au mare nevoie de atenție. Știu ce zici cu job-ul, dar important e, totuși, să îți placă mult ce faci. Chiar dacă nu ai o pasiune care să se poată desfășura de acasă, măcar să te împlinească ce faci la serviciu și atunci vor vedea și copiii că tu îți urmezi „visul” pe plan profesional.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu ma împlinește nici jobul. Ma tine departe de ei și nici măcar nu e ce îmi doresc. Eu tot mai sper sa rezolv cumva. 😔
ApreciazăApreciază
Ce sincer si ce natural ai povestit! Se simt starile tale in relatare. Te-am vazut obosita, nervoasa, regretand si tinandu-l pe baietel in brate. Sigur si el ti-a simtit starile prin care ai trecut si-a inteles ca si tu esti om si mama.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult. Am scris plângând poate de aceea s-a simțit emoția așa tare 😔
ApreciazăApreciază
Uff, m-am regasit in trairile tale si asta nu e de bine. Ne incarcam cu multe sentimente de vinovatie care nu ne ajuta doar atat cat ne „semnalizeaza”, insa de multe ori ne coplesesc. Iar noi trebuie sa fim bine ca sa fie si cei de langa noi, dar inainte de rolurile pe care le indeplinim, suntem oameni imperfecti si cu limitari. Si cred ca e important ca si copiii sa invete acest lucru, pentru ca nu intotdeauna nevoile sunt aliniate cu asteptarile. Cele din urma le depasesc cu mult pe primele si nu mereu le putem face fata.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-au dat lacrimile! Toate trecem prin momente de epuizare. Și e atât de greu să le mascăm….
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai mare dreptate. Eu tocmai când vreau sa le maschez, sfarsesc prin a mi le expune și mai tare! Parca tocmai atunci nu-mi iese. 😔
Te pup!
ApreciazăApreciază
Presiunea asta pe care o citesc apropae zilnic pe blogul vreunei mamici si o traiesc si eu s-ar mai derepresuriza daca ne-am respecta macar drepturile. Ne trebuie curaj dar macar sa ne respectam singure drepturile. Cand copilul este bolnav, chiar si o simpla raceala, ar trebui sa avem puterea sa ne luam concediul medical si sa stam langa el. Dar de cele mai multe ori nu o facem…punand din nevoie altele pe primul plan. Macar atat incercati! Chiar si pentru o simpla raceala stati cu ei acasa. E dreptul lor, al copiilor si al vostru ca parinti. Daca singuri renuntam la drepturile noastre, nu e de mirare ca, in timp, ne sunt si luate. Nu mai zic ca incepand cu varsta de 7 ani nu mai poti beneficia de CM, parca la 7 ani copilul isi pune singur picaturi sau isi ia singur tratamentele…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Daa, asta e și drama mea. Cel mare a împlinit 7 ani. Oare e posibil un copil de 7 ani sa se îngrijească singur intr o stare de sănătate deplorabila? Chiar și o simpla răceala. Nu reușește sa și facă singur ceai sau sa ia medicamentele la timp. Nici nu știe sa citească ora. Trist. 😔
ApreciazăApreciază