“Mami, să știi că eu am puține emoții că o sa merg la școala” zice băiețelul blonduț, slăbuț și fricos din fața mea. Cred că are emoții ca lumea, dacă a zis “putine”. Sinceră sa fiu și eu am emoții pentru el. Nu că nu se va descurca, pentru că e un copil capabil să facă față și situațiilor neprevăzute. Dar așa, că sensibilitatea și blândețea lui nu-i vor fi prea mult de folos.

O sa fim alături de el in prima zi. Nu ne-am pregătit cu haine noi, îl las pe el să spună cum vrea să fie prima zi de școala. Nu vreau sa pun presiune pe el și mai mult.

Abia astept și eu mai rau ca el.

Și da. Mi-e cam frica. Ma gândesc cum va fi peste ani. Dacă va fi agresat. Sau se va bate cu un coleg. Sau îi va fi frica de cineva. Poate sunt paranoica, dar exista și posibilitatea asta care mă face să ma gândesc ca va avea de suferit din cauza blândeții lui.

Mi-e teama ca școala să nu-i îngrădeze libertatea de a visa. Visurile lui sunt importante pentru omul pe care mi-l doresc să devină la un moment dat.

Mi-e teamă că școala îi va ucide imaginația lui bogată. Că îl va limita și îl va alinia la niște standarde generale.

Vreau să-și păstreze individualitatea. Să fie așa cum își dorește el, nu doar unul din mulțime. Vreau să devină fix ce-l face fericit. El visează la meserii frumoase, constructor, gunoier, pompier. Vrea să ajute oamenii, are suflet mare și e blând in priviri.

Mi-e teamă ca școala să nu-i ucidă licărirea din ochii lui mari. Vreau să-l lase inocent și iubitor de adevăr, cum este el acum. Să-i permită să spere și să nu se dea bătut.

Puiul meu frumos, nu vreau 10 pe linie, vreau doar să fii fericit. Vreau prieteni cu care să râzi, nu să te cerți. Vreau să mergi dimineața la școala cu drag și cu dorința de a descoperi lucruri nemaiauzite și să te întorci zâmbind.

Și tu școala, te rog, lasă-mi-l liber. Liber să spere, să viseze, să iubească, să fie unic.