Doamne, când văd câți oameni sunt nefericiți mă apuca groaza. Când văd și că sunt așa din cauza lor mi-e și mai rău.

Mor eu pe serioșii ăștia pentru care serviciul e tot ce au in viața. Care se feresc să râdă zgomotos când le vine, pentru ca nu se cade. Triști mai trebuie sa fie cei care n-au bucuria zilei de azi. Care lasă să treacă zilele peste ei fără să se bucure de frunze, de flori și de soare.

Triști sunt cei care trag pentru case, bani și putere. Care muncesc doar pentru grija zilei de mâine și nu fac din orice un motiv de bucurie.

Triști sunt cei care găsesc doar motive de a se plânge și discută oameni ci nu idei.

Triști sunt cei care au timp și îl lasă să treacă pe lângă ei.

Ce rost au florile dacă nu le mirosi? Ce rost are soarele dacă nu te lași scăldată de căldura și lumina lui? Ce rost au zilele tale dacă le trăiești pe toate la fel?

Cum suportați rutina asta? Nu vă plictisiți?

Acum. Acum e timpul tău? Cât crezi că mai respiri? De ce ești sigur in viața? Singura certitudine e moartea. Îmi pare rau dacă sună grav, dar așa e. De nimic în afară de moarte, nu putem fi siguri aici.

Mie nu-mi plac regulile. Urăsc societatea scorțoasa care te pune să respecți un model. Care te împinge de la spate ca pe un robot. Ai voie să muncești, să ai casă, să vezi lumea doar atât cât îți e permis și cam atât.

Eu am riscat mult. Mai ales când abia adormise în mașina copiii după o zi lungă, iar eu am decis să oprim. Am riscat să le stric somnul și să-i aud morocănoși 3 ore, cât făceam până acasă, doar pentru că am vrut să mă scald în frunzele toamnei. Și am făcut-o și tare bine a fost. Nu a contat nimic, chiar dacă îmi iubesc nespus băieții. Am vrut să mă bucur și eu. Ce dacă sunt om mare? M-au chemat frunzele să mă joc cu ele. Eu nu am putut să refuz așa spectacol. Am avut momentul meu, fără ei. Pentru că înainte de a fi mamă sunt om. Cu propriile trăiri și dorințe. Ceea ce vă doresc și vouă! ❤️