România e de c…

Publicat de de Anna Georgescu

România e de c… zic unii.

Niciodată nu am înțeles ignoranții care își urăsc propria țara. Nu le înțeleg motivele pentru care strigă sus și tare “România e de c….”

Înțeleg că sistemul nostru de conducere e deficitar. Înțeleg și că țara nu face destul pentru noi, dar, hei, tu ce faci pentru țara ta? De ce să o hulești? Ne-am pierdut direcția. Ne-am dezbinat. Păturile sociale sunt prăpăstioase la noi. Nu ne lipsesc banii mai mult decât ne lipsește educația. Un popor educat niciodată nu-și va huli rădăcinile.

Am uitat prea repede viețile pierdute pentru pământul pe care trăim azi. S-a dat uitării sacrificiul și unirea generațiilor trecute. Dezbinați și urâcioși nu vom putea face prea multe.

Îi înțeleg pe cei care părăsesc țara. De cele mai multe ori o fac pentru un viitor mai bun pentru copiii lor. Îi apreciez mai mult pe cei care au obosit să lupte și merg mai departe decât pe cei care rămân și urăsc locul în care trăiesc.

Nu depinde decât de noi cum vom trăi. Cine te obligă să trăiești în c…? Ce ai făcut să nu trăiești așa? Ai ieșit vreodată în față să îți arăti nemulțumirea? Ai o soluție pentru a ieși din asta sau doar îți place să vorbești de pe margine?

O fi România o țara săraca, dar măcar e vie. Are copii deștepți, din ce în ce mai deștepți. Are generații care s-au trezit din amorțeala trecutului. Care știu că o țara are nevoie de timp să-și revină după un regim totalitar. Care cred în puterea educației și care ies în față dacă vor ceva. România nu e de c… . Oamenii care spun asta despre ea sunt. E doar o țara bolnavă care are nevoie de oameni care să o caute și să o facă bine. Când îți vorbești de rău propria moștenire spui totul despre tine. Eu cred în România. Cred în ea și în tot ce ține de ea. Știu că generațiile viitoare vor face mult mai mult pentru ea decât am făcut noi. Am încredere în România mea și niciodată nu aș murdări sângele vărsat de cei care crezut în ea.

Speranța nu a murit. Am văzut-o licărind de dimineața pe scara blocului când a plecat piticul meu la grădinița cu un steguleț la ghiozdănel. A zis că vorbește doamna despre România și vrea să-i arate stegulețul. Am rămas în ușa și mi-am dat seama că noi suntem bine. Știți ce se spune, că jumătate din planeta moare de foame, iar cealaltă jumătate se chinuiește să slăbească. La noi nu prea se more de foame… deci….

Când ai un copil ești părinte, când ai doi ești arbitru

Publicat de de Anna Georgescu

Arbitru. Asta mă simt acasă în fiecare zi.

“Mami, George mi-a luat mașinuța!”

“Mami, spune-i lu’ Ali să-mi dea mingea că eu am găsit-o primul!” “M-a împins!”, “Nu vrea să ne jucăm împreuna”

2 băieți la casa omului e mult. Sau puțin. Poate dacă mai aveau un frate/soră altfel stătea treaba. Dar nu pot face copii într-una ca să învețe ei să împartă.

Îi cred când nu vor să împartă. Nici eu nu simt nevoia să-i împart. Îi iubesc prea mult. Încerc cât pot să nu intervin, să-i las să-și rezolve conflictele singuri. Intervin când mi se aude numele sau când cineva plânge. Dacă nu m-aș abține aș sta numai între ei.

Și mă gândesc mereu cum era când era doar unul singur. Toată atenția lui, tot timpul pentru el, totul lui. Nu tu scandal, nu tu țipete, nu tu deranj in toată casaz Dar n-am vrut să nu știe cum e să ai un frate. Nu am vrut să-l copleșesc cu toată atenția și iubirea noastră. Am vrut să fie crescut responsabil și să știe că trebuie să împarți uneori. Dacă știam ce haos o să iasă poate… Tot asta făceam.

Pentru că iubesc să le aud vocile, chiar și când se ceartă. Pentru că știu ce tristă aș fi fost dacă n-aș fi cunoscut zâmbetul mezinului niciodată și pentru că am început să iubesc haosul și certurile lor. Reușesc mereu să-i împac, chiar dacă doar pentru câteva momente. Sunt mândra când au momente de tandrețe, când se ajută între ei. Sau când își iau parte unul altuia și mă ceartă amândoi pe mine. 🤦🏼‍♀️ Îi iubesc pe omuleții ăștia doi. În greșeala lor o văd pe a mea. Nu le pot pretinde lor să fie perfecti, greșesc și eu, suntem oameni.

Știu ca e greu dar aș face același lucru dacă ar fi să o iau de la capăt.

E bine să fii și arbitru. Stai pe margine și verifici comportamente. Vorba celui mic: “Mami ne împăca și tati ne face toate poftele.”

Copilul merge la grădi pentru prima dată? Iată ce ar trebui să știi

Publicat de de Anna Georgescu

Frica părinților

Părinții care își lasă copiii la grădinița pentru prima dată sunt de cele mai multe ori mai speriați decât însăși copiii. Am trecut prin asta de două ori iar toate cele trei surori ale mele lucrează în învățământ cu preșcolari și școlari. Deci sunt documentată, mă recomandă

În primul rând, nimeni nu știe cum va merge treaba. E posibil copilului să-i placă din prima, sau e și mai mult posibil să dureze ceva până o să se obișnuiască.

De ce spun asta? Pentru că de obicei, ei asociază lăsatul la grădinița cu abandonul. Până nu vor fi siguri că mami și tati se întorc să-i ia acasă, vor crede că au plecat pentru totdeauna. Ajută acomodarea treptată. Să meargă în colectivitate din ce în ce mai mult, treptat. Mâine o oră, poimâine doua și tot așa. La noi după acomodare, la despărțire tot plângea. Nu mult, dar plângea. Era normal, încercam să-mi spun asta și tot durea. Faptul că el plângea și eu îi provocam asta nu-mi dădea pace. Am renunțat să-l duc eu, l-a dus tati. A plâns mai puțin. Apoi l-a dus bunica și unchiul și nu a mai plâns deloc. Așadar ajută să-l ducă altcineva de care nu e atât de atașat.

Trebuie să fim foarte atenți. Dacă noi pornim de acasă cu frică, el va simți și va prelua sentimentele tale. Când ai decis că e lăsat pe mâini bune și știi că va fi în regulă, nu te răzgândi. Ai plecat, te mai întorci când ai stabilit. Dacă vii la primul scâncet îi vei provoca confuzie. Va știi că mami e la colț și va profita. El își va urma scopul cu orice preț. Nu ceda!

Grija părinților

Copiii sunt diferiți, doar părinții îi cunosc cu adevărat. Iar dacă cel mic e schimbat în comportament și are reacții ciudate, ar trebui să stii că ceva nu e în regulă. La fel și educatorii sunt diferiți. Adoptă metode diferite. Trebuie să alegi ce știi că are nevoie puiul tău. De obicei, blândețea, distragerea atenției, înțelegerea și acceptarea ar trebui să fie de ajuns ca cel mic să se simtă in siguranța.

Lăsatul copilului la grădinița nu e treabă ușoară. El va fi acolo de cele mai multe ori mai mult timp decât va fi acasă treaz. Așa că timpul petrecut acolo trebuie sa fie de calitate. Să-l ajute să înțeleagă lumea mai bine, să învețe lucruri noi și să se dezvolte.

Se va îmbolnăvi mai des?

O să se îmbolnăvească mai des. Nu o spun eu ci studiile și miile de părinți care trec anual prin asta. Colectivitatea vine la pachet cu viruși care umblă liberi și nestingheriti prin corpurile lor vulnerabile. Pregătește-te dinainte de asta. E recomandat ca cel mic sa urmeze o cura de întărire a imunității sau um cosum crescut de fructe și legume.

Eu cu cel mic am tras până anul ăsta cu răcelile. Din toamnă văd că nu mai e așa problemă, dar să vedem cât ne ține. El a mers prima dată la grădi când avea numai un an și nouă luni. De când începea până primăvara nu stiu dacă îi trecea vreodată cu adevărat. Erau doar forme mai grave sau mai ușoare de diferite răceli. A fost o perioada cumplită, de care mă bucur că am scăpat. Făceam la un moment dat socoteala cât cheltuiam cu tratamentele și drumurile la spital și ieșea mai mult decât câștigam. 🤦🏼‍♀️

Cum știi că e bine acolo?

De obicei copiii spun ce aud, preiau comportamente, povestesc în felul lor, așa că nu va fi greu să îți dai seama dacă e bine sau nu. Între ei e posibil să se și lovească, să se muște, să se ciupească. Dacă nu se repetă e în regulă. De obicei e greu să ții în frâu zeci de copii, iar învățământul de stat de obicei nu are îngrijitoare permanent la clasă, iar educatoarele nu pot fi atente non stop la ei.

E greu dar nu imposibil. Dacă mă întrebați pe mine, aș fi rămas acasă cu ei pentru totdeauna. Dar nu asta e rezolvarea. Ei trebuie să aibă parte de o educație așa cum se cuvine, iar mama să-și reia locul în societate. Trebuie să se scuture de rutină, să se dezvolte și altfel decât familial. Perioada asta e necesară tuturor. Grea, dar necesară.

P.s: al meu se simte bine la grădi. Sper că ați observat din poză cam cât de bine. 😂

Niciodată să nu subestimezi puterea unei femei

Publicat de de Anna Georgescu

Niciodată sa nu subestimezi puterea unei femei spunea cineva pe net. Și mare dreptate avea. Cuvintele astea chiar sunt adevărate. Cunosc multe cazuri.

Cazuri în care femeia poate muta munții din loc dacă își pune mintea.

Ea stă și răbda și ascultă atât cât vrea ea. Dacă e intr-o situație în care alta ar pleca e că vrea să știe că a făcut tot ce s-a putut și nu a abandonat lupta când a fost greu. Mi se par fantastice femeile care jonglează cu viața. Care fac o cină în 20 de minute cu ce are la îndemâna. Care arată perfect chiar dacă înainte a plâns o noapte întreagă. Care au curaj să îndrăznească și să ceară mai mult. Care nu se mulțumesc cu ce au și caută mai mult decât au avut vreodată.

Le salut pe femeile care au avut curajul să spună nu atunci când a fost nevoie. Care stiu cât valorează și nu permit nimănui să le spună altceva. Care au putere să o ia de la capăt chiar și de 10 ori dacă e nevoie. Le admir pe mamele și femeile care și-au crescut copiii singure. Și au făcut-o bine, au știut când trebuie să lupte și au crescut copii buni care pe bucura anii bătrâneților.

Femeile au puteri nebănuite. Nu mai încercați să le intimidați. Ele nu acceptă decât atat cât vor ele.

După femei puternice ca ele s-au scris cântece, cărți. O femeie slabă nu rămâne în amintirea nimănui. Una care se reinventează și urcă are toate șansele să nu fie uitată prea ușor. Atunci când își dorește ceva se duce și își aduce singura. Nu aștepta nimic de la nimeni.

Forța voastră să vă fie veșnica. Lupta voastră să vă întărească și să vă aducă victorie după victorie. Nu cedați, avansați, rău n-are cum să fie. Orice ar fi să nu uitați că voi aveți o putere specială, aceea de a face oameni. Poate alții vă văd slabe și ușor sentimentale, dar ei nu stiu forța voastră interioară.

Și dacă vreodată cineva va vrea să păstreze o femeie puternică pentru totdeauna, nu trebuie decât să o facă să trăiască mai mult decât a trăit până atunci. Atât. Atât de simplu.

Să fii mamă nu înseamnă numai nopți pierdute și coc în vârful capului

Publicat de de Anna Georgescu

Aud în jurul meu mamele cum se plâng: mi-a făcut febră, mă trezește de nu stiu câte ori pe noapte, suge prea mult, e rău/rea, nu am timp de nimic, nu stă fără mine, nu mi-a mâncat la prânz, etc. Apoi, ele sunt foarte obosite, sunt extenuate practic, n-au timp de manichiura, nu stă cu nimeni, plânge după mine mereu.

Dau vina pe copil pentru orice. Că n-au avut chef să-și prindă parul altfel e că n-a avut timp. Copilul îi mănâncă tot timpul.

Dragi mămici, timp ai pentru orice dacă vrei. Sa fii mămica nu înseamnă numai coc prins în repezeală și haine anapoda. Nu înseamnă numai nopți pierdute și timp irosit în defavoarea ta. Nu însemna numai cearcăne sau oboseala. Sa fii mămica e mai mult de atât. De ce nu vedeți minunea de lângă voi? Cum credeați că se va face mare? Crescându-l alții? Cine să aibă grija de sufletul lui mai bine decât cea care i-a simțit bătaia inimii dinăuntrul ei?

La cine să găsescă liniște și alinare decât la cea care îl știe din prima secundă a vieții. Pentru el, brațele tale obosite e întregul lui univers.

Sa fii mamă înseamnă să dai tot și să nu aștepți nimic în schimb. Să ai puterea să o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze ca și cum noaptea albă a fost o petrecere și nu un timp pierdut. Sa fii mamă înseamnă să ai darul de a primi o binecuvântare mai presus de orice alt câștig din viața ta.

Nu vă mai plângeți. Timpul ăsta nu se mai întoarce. Ei nu vor avea nevoie de voi mereu. Dacă vei avea acum grijă de el așa cum trebuie, cu blândețe, validare și acceptare, îi vei lăsa ușa deschisă pentru mai târziu. Atunci când va avea nevoie de un umăr pe tine te va căuta prima. Nu se va ascunde de tine. Mai târziu vei vedea că tot efortul tău a meritat. Iubește-l acum, ca să te iubească mai târziu.

Cum să nu spun vârsta? Ba o spun. Am 33

Publicat de de Anna Georgescu

Cum să nu spun vârsta? Ba o spun. Am 33 și nu mi-e rușine.

Nu mi-e rușine cu ridurile mele, sunt semnele fericirii și urmele supărărilor din care am învățat. Nu mă mai feresc să îmi arat și defectele acum. Arăt mai bine acum decât la 23 de ani. Și sunt sinceră când spun asta. Frumusețea mea vine din încredere și nu din farduri. Am încredere în mine cât cuprinde. Exceptând episoadele când mă mai apucă îndoiala, că, de, sunt om și eu.

Nu prea mai am tolerantă cu nimeni pentru că acum nu mai am timp de pierdut. Nu prea am răbdare să mai aștept. Nu merge, nu mai astept. Vreau totul sau nimic. Știu cât valorez și nu permit nimănui să-mi spună altceva.

Am dorințe mari. Am curaj mai mult acum și putere să fac orice. Pot orice atâta timp cât respir. Nimic nu mi-e imposibil. Și dacă nu am tot ce îmi doresc e că sunt comodă, al naibii de comodă.

Am multe de făcut și multe de numărat când mă gândesc la ai mei. Famila e pe primul loc. Parcă în fiecare an e mai simplu pentru mine. Știu ce mă aștepta și judec repede. Am viața la jumătate, dacă țin cont de speranța de viața din România. Timpul care mi-a mai rămas se scurge în defavoarea mea. De aia trebuie să fie memorabil.

Nu mă mai interesează ce fac alții de mult timp. Când reușești să-i dai pe ceilalți la o parte și să nu-ți pese de ce fac sau spun ei, înseamnă că te-ai „făcut mare”.Sunt ușurata că pot să refuz. Mă îndepărtez imediat de negativiști. Vreau să râd, să îmi creez motive de fericire, dar știu și ca doar de mine depinde.Nu mă uit in curtea altora. Am curtea mea, sunt ocupată să o fac pe placul meu.

Risc, îmi place să risc și să câștig. Victoria e întotdeauna mai dulce atunci când urmezi calea cea grea. Nimic nu e ușor în viața. Toți avem obiceiuri, defecte, calități sau neîmpliniri. Accept ce nu pot schimba și nu fac o dramă din asta. Mă trezeam deseori că mă lamentez din orice aiurea. Lucrez la asta cu “săritu’ muștaru’”. Mă controlez și tot sunt percepută ca o fire vulcanică. Mă întreb, dacă nu m-aș controla, aș mai avea pe cineva aproape? 🤔 Sau ar fugi toți care încotro? 😂

Bijuteriile mele sunt copiii. Toată averea mea e bucuria lor care e extrem de importantă pentru mine.

Am o familie normală. Cât se poate de normală. Ne iubim și învățam în fiecare zi lecții că să putem merge mai departe.

Mă felicit în fiecare zi că am avut putere atunci când a trebuit. Că am uitat ce a fost urât.

Trecutul nu te duce mai departe. Te ține pe loc, te ține din treabă. Azi e important pentru mine. Nu ieri, nu mâine, azi trăiesc pentru azi. Și am 33 de ani în care am învățat toate astea. M-am vindecat de răni din copilărie. M-am vindecat de dureri singură. Nu aștept nimic de la nimeni. Îmi iau singură dacă vreau. Și eu vreau multe. Nu mă opresc acum. Decât când vrea El.

Am 33, fac doar ce mă face fericită, iar înainte să mor, vreau să trăiesc.