Arbitru. Asta mă simt acasă în fiecare zi.

“Mami, George mi-a luat mașinuța!”

“Mami, spune-i lu’ Ali să-mi dea mingea că eu am găsit-o primul!” “M-a împins!”, “Nu vrea să ne jucăm împreuna”

2 băieți la casa omului e mult. Sau puțin. Poate dacă mai aveau un frate/soră altfel stătea treaba. Dar nu pot face copii într-una ca să învețe ei să împartă.

Îi cred când nu vor să împartă. Nici eu nu simt nevoia să-i împart. Îi iubesc prea mult. Încerc cât pot să nu intervin, să-i las să-și rezolve conflictele singuri. Intervin când mi se aude numele sau când cineva plânge. Dacă nu m-aș abține aș sta numai între ei.

Și mă gândesc mereu cum era când era doar unul singur. Toată atenția lui, tot timpul pentru el, totul lui. Nu tu scandal, nu tu țipete, nu tu deranj in toată casaz Dar n-am vrut să nu știe cum e să ai un frate. Nu am vrut să-l copleșesc cu toată atenția și iubirea noastră. Am vrut să fie crescut responsabil și să știe că trebuie să împarți uneori. Dacă știam ce haos o să iasă poate… Tot asta făceam.

Pentru că iubesc să le aud vocile, chiar și când se ceartă. Pentru că știu ce tristă aș fi fost dacă n-aș fi cunoscut zâmbetul mezinului niciodată și pentru că am început să iubesc haosul și certurile lor. Reușesc mereu să-i împac, chiar dacă doar pentru câteva momente. Sunt mândra când au momente de tandrețe, când se ajută între ei. Sau când își iau parte unul altuia și mă ceartă amândoi pe mine. 🤦🏼‍♀️ Îi iubesc pe omuleții ăștia doi. În greșeala lor o văd pe a mea. Nu le pot pretinde lor să fie perfecti, greșesc și eu, suntem oameni.

Știu ca e greu dar aș face același lucru dacă ar fi să o iau de la capăt.

E bine să fii și arbitru. Stai pe margine și verifici comportamente. Vorba celui mic: “Mami ne împăca și tati ne face toate poftele.”