Eu sunt George, am 7 ani și nu am băut niciodată Coca Cola

George e al meu și ma bucur că încă nu l-a „agitat” Coca Cola. 😜

Să crești un copil așa, ca la carte e practic imposibil in vremurile pe care le trăim. Sunt prea multe tentații de care ar trebui să-l ferești. Și apoi, știți voi, glob de sticlă pentru crescutul copiilor încă nu s-a inventat.

Îi feresc să audă cuvinte urâte, mai ales în casă, afară o să tot audă. Îi feresc de frig la fel cum o fac de oamenii negativiști. Îi feresc de mâncare nesănătoasă, fără să îi privez complet de gustul ei. I-am ferit de minciuni și sunt mândra ca ei sunt avizi de adevăr.

Cel mai mult ma bucur însă de faptul ca ei nu au băut niciodată Coca cola. Și nici vreo băutura carbogazoasă. Nu pentru că s-a opus maică-sa vehement și pentru că nu le-a plăcut gustul care pișcă ușor la limbă. Eu, sinceră să fiu, m-am bucurat, recunosc. I-am lăsat mereu să aleagă și nu am insistat cu ce nu le-a plăcut. Au încercat apa minerală și au considerat că e prea tare pentru ei. Aia e. Le-am dat plată. De sucuri carbogazoase nu s-au atins niciodată. Și sunt bine mersi. Nu suntem niște sectanți care consumă doar sucuri naturale, să ne înțelegem. Eu beau Cola 0 și la noi în casă nu există petrecere fără Coca Cola. Și cu toate astea, băieții nu sunt curioși.

Ei sunt energici și gălăgioși și fără. Vă dați seama cum ar fi fost cu un pahar de cola? Doamne ferește! Cred că aș fi ajuns la 45 de kg.

Sunt conștientă că vor bea și ei ca toți oamenii la un moment dat, că doar nu trăim separat de societatea asta. O să aibă la dispoziție o viața întreaga să guste din toate plăcerile interzise. Mama n-o le fie alături mereu. Dar dacă intârzi fenomenul cu câțiva ani nu cred că o să le fac rău. Măcar când sunt aici aproape să le insuflu un gram de bine/rău.

Le-am arătat mereu care e mâncarea sănătoasă și acum e mult mai simplu. Mănâncă mai conștient și fac alegeri sănătoase. Sper să-i țină cât mai mult.

Doamne ajută! La fel vă doresc și vouă.

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viață am

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viața am. Bătălia pe care o duc lunar între ce mi-aș dori și realitatea care mă lovește fix peste ochi e chinul în care mă zbat de când mă știu.

Mama nu e lângă mine mereu. Distanța și faptul că știe că mă descurc și singură o tine departe de mine. M-am obișnuit așa. Ea e a fost învațată cu greul, nu mă pot plânge la ea din nimicuri. Totuși se îngrijorează când nu sunt bine. E o fire mai detașată și foarte greu face complimente cuiva, dar zilele trecute mi-a spus cu mândrie că nu-și imagina niciodată că rebela familiei se va dovedi așa o mama puternica și devotată. Mi-a plăcut mult complimentul ei. Mă face să fiu și mai atenta la ce voi face mai departe și e atât de greu să nu o dezamăgesc…

Nu e de acord cu faptul că nu strâng bani. Și așa e. Nu-i strâng că nu am suficienți. Când am bani abia astept să-i cheltuiesc. Fac planul înainte să îmi intre în cont. Duc un război cu mine însămi și e tot mai greu cu fiecare lună care trece.

Lupta mea zilnică e între a plăti facturile și a trăi viața la maximum. Știu, cheia e balanța. Să fii moderat în tot și să le combini pe ambele ar fi ideal. Dar cum să fac asta? Mereu alunec mai mult intr-o parte, e imposibil să rămân așa perfect aliniată și cu picioarele pe pământ.

Se mai ivesc și situații neprevăzute care solicita sume pe care nu le iau in considerare în planurile mele. Se îmbolnăvește un copil. Apoi altul. Apoi avem taxe lunare, trimestriale, anuale și tot așa. Se duce de râpa toată moderația mea. Cu toate astea am avut incăpățânarea să nu neglijez nici viața. Am plătit până acum și facturile la timp și mi-am marit și stocul de amintiri.

Crezul meu, ăla de care mă agăț când vreau să-mi fac de cap e că viața e prea scurtă. Văd în fiecare zi asta. Nu pot să uit că timpul meu e limitat aici. Suntem atât de efemeri încât strânsul banilor nu o sa ne ajute prea mult atunci când o să dăm colțul.

E o realitate ce spun eu aici. La fel de real ca și atunci când nu ai bani.

De aia plănuiesc mereu câte o ieșire din cotidian la câteva luni. Să nu uit că cele mai importante averi cu care o să rămân o sa fie amintirile. Oricum, mama poate să stea liniștită, sunt pe drumul cel bun, am reușit să strâng 100 de lei luna asta. 🤦🏼‍♀️ Nu promit nimic luna viitoare, dar nu-mi pierd speranța, mămico. 😂

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e la nevoie lângă ei, înseamnă ca nu e mamă.

Să ai un job e important în vremurile pe care le trăim. In primul rând e important sa faci parte dintr o organizație, sa ai de muncă, sa ai o ocupație, sa faci ceva pentru bunăstarea familie și a ta. E important să ai ce să le oferi alor tăi. Ce să le pui pe masă atunci când le e foame. Și cel mai importat e că ești independenta. Nu ceri nimănui nimic, îți câștigi existența singură. Nu depinzi de buzunarul cuiva și nu te milogești la nimeni.

Ordinea priorităților ar trebui însă, să fie alta. Mai înainte de toate mama trebuie să fie sănătoasă. Ca să le asigure necesarul celor mici și ca să poată avea grija de ei trebuie mai întâi să aibă grija de ea. In condițiile astea nu poți ignora sănătatea. Atunci brusc, jobul nu mai pare așa de important. Toate pălesc ca importanță atunci când fizic nu-ți poți face treaba.

De muncă o să se găsească mereu, numai să vrei, dar copiii tăi nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e lângă ei atunci când au nevoie, nimic nu va mai fi cum trebuie.

Sănătatea e cea mai imporantă. Pare un clișeu, dar cei care au copii și care au simțit neputința când au fost bolnavi știu despre ce vorbesc.

Eu aleg să mă fac bine. Nu aleg serviciu, nu aleg bunăstarea, nu aleg faima, aleg sănătatea și asta așa va fi mereu. Indiferent de situație, mama trebuie să fie sănătoasă și mai apoi muncitoare.

In gură nu-ți bagi, dar pe FaceTime poți să mă suni

Zilele trecute mi-a fost rău. Mă durea spatele, capul, tot corpul îmi tremura. Voiam să ajung mai repede acasă și să mă întind pe jos să-mi îndrept spatele.

La serviciu fusese super aglomerat, starea mea de boala, cu faptul că am muncit mai mult decât de obicei, mă lăsase fără vlagă.

Când am ajuns în sfârșit acasă, am găsit 3 copii bolnavi. 2 ai mei și unul mai mare. Ăla pe care speram să mă bazez mi-a zis înainte să urc că merge să cumpere ceva și când se întoarce se bagă la o baie fierbinte. Deci trebuia să-i pregătesc cada.

Apucă-te apoi și doftoriceste-i pe ăia mici. Medicamente, ceai și bineînțeles ceva bun de mâncare. Eu nu mai simțeam nimic. Sau nu mai conta. Dacă aș fi avut mai multe mâini… La câte aveam de făcut mă simțeam inutilă. Auzeam numai Mami! Mami! Mami!

Ăla mare voia prosop. Apoi voia să-i pregătesc hainele. Apoi medicament și el, vai de păcatele mele.

După ce am pregătit doua feluri de mâncare și un desert rapid în numai o oră, eram extenuată. Nu ajunsesem nici la baie. Aveam nevoie de când plecasem de la serviciu.

Ce a pus capac e ce mi-a zis ăla micu’ la un moment dat. De boală, de silă, de lene sau de răsfățat zice:

„- Mami, vreau să-mi dai tu să mănânc!”

„- Bravo, mă, să mă suni toată ziua pe FaceTime știi, dar să-ți bagi în gură ți-e lene. Că doar nu sunt închiriată. Eaa, ce vorbesc eu? M-am apucat și i-am dat, am vorbit și eu așa.🤦🏼‍♀️

Azi e ziua lui. El e Sfântul Ioan al casei. Și nu mă pot supăra pe o mogăldeață de patru ani care vrea doar să fie mama lângă el mai mult. La mulți ani, bolnăviorule! Sper să-ți fie viața la fel de veselă precum ne-o faci nouă în fiecare zi.

Te iubesc!

Toată lumea poartă negru?

Toată lumea poartă negru?

Pentru că am observat o adevărată isterie generală cu negru ăsta.

Sunt fan petreceri, nu trebuie să vă mai spun, știți deja. Când merg în oraș, la orice petrecere, mai mult de 80% din persoane poartă culoarea negru. Când intru în încăpere am impresia că e doliu național. Sau că am ajuns la o petrecere tristă, nu dau numele petrecerii, vă prindeți singuri.

Așa lipsă de inspirație n-am mai pomenit. Știu, negru e comod e o culoare clasică, merge cu orice, dar e așa banal…. Oare ce-o fi zicând roșul, galbenul, coraiul? Ele nu mai sunt culori? De ce atâta ponoseala? De ce atâta lipsă de inspirație? De ce atâta dramă? Oare chiar slăbește pe cât se spune negru? Eu zic că in unele cazuri mai mult atrage atenția decât să o diminue.

N-am nimic cu rochiile negre sau cu pantalonii negri. Sunt chiar potrivite în unele situații, dar când intri intr-o încăpere și mai mult de jumătate din femei si chiar bărbați poartă negru îți pui un semn de întrebare. Oare e o petrecere?

Acum, spuneți-mi voi. Mi se pare doar mie sau chiar se face exces de negru?

P.S: asta nu înseamnă că eu nu port negru. Nu am uniformă neagră, dar cred ca am și eu vreo două rochii negre. Era doar o constatare.

Hai, să treacă și Revelionul ăsta

„Hai, să treacă și revelionul ăsta”. Așa și-au zis cei care nu și-au făcut niciun plan pentru ultima seara a lui 2018.

Sunt mulți care n-au făcut nimic special de Revelion. Mulți au lucrat inclusiv în ultima zi din an. Gen, eu. Ultima seară din an i-a găsit obosiți și fără nici un chef de petrecere. Au așteptat să treacă frenezia și să-și reia activitatea. Nimic anormal. Până la urma e doar o zi ca oricare alta.

Alții s-au bucurat de ce au și nu le-a păsat de fandoseli și de petreceri.

Oricum, prețurile pentru petrecerile din ultima zi au fost foarte ridicate.

Mulți părinți s-au bucurat de familie. Au preferat să rămână cu copiii acasă și să petreacă în liniște. Deși aveau posibilitatea de a alege și altceva, ei au ales să aibă grijă de copii. Sunt oameni pentru care copiii sunt așa o binecuvântare, încât nu ar pleca de lângă ei pentru nimic în lume. Îi respect pentru devotament și iubirea ce îi leagă de cei mici. Bravo lor.

Nu e și cazul meu. Noi am petrecut până dimineața, fără copii. Am petrecut multe revelioane în liniște. Câțiva ani buni am vrut să fim impreuna și atât. Acum, gata. S-au făcut mari. Putem să-i lăsăm câteva ore și la bunici. Cum spuneam, soluții există.

Prin restaurante petrec cei trecuți de 40 de ani. Tinerii merg în cluburi sau la petreceri private. Noi nu suntem nici tineri nici bătrâni. Ne potrivim peste tot. Am dansat până la epuizare. Am văzut cel mai frumos foc de artificii. Am ciocnit un pahar de șampanie, am vorbit tare, am chiuit de bucurie în hora. Am făcut tot ce nu aș fi putut face acasă.

E bine și așa câteodată. Eu am trecut de faza, nu-mi pot lăsa copilul singur. Îi iubim enorm, dar am reluat gustul petrecerilor fără ei și e al naibii de bine.

Anul ăsta a fost un an greu. Am avut parte de multe încercări și mi-am propus multe lucruri care păreau imposibile. 2018 mi-a arătat că nu există nu pot, există nu vreau. Exact cum îmi spunea învățătoarea când îi ceream ajutorul la o problemă de matematica.

Vă doresc un 2019 cu multă putere, cu multă sănătate. Fericirea să vină de la voi, nu de la alții. Să vă depășiți limitele și să credeți în voi și în puterea voastră.

La mulți ani!❤️