Acum 5 ani pe vremea asta afară era soare. La fel ca în sufletul meu atunci când am sărutat obrăjorii bebelușului care vedea pentru prima dată lumina zilei.

Cercul iubirii s-a închis atunci când ochișorii ăia mari și vii mi-au întâlnit privirea. Am crezut că am născut același băiețel din urma cu 2 ani. Semănau ca două picături de apă.

Și nu, nu a fost ca în filme. Cu zâmbete și bucurie din prima. M-au durut iar sânii ca naiba când a început să sugă. M-am chinuit să-l îngrijesc de la 8 ore de la cezariană. A trebuit să-l spăl, să-l schimb, să-l alăptez și in același timp să mă lupt și cu dorul de cel care mă aștepta acasă. La 5 zile după naștere am rămas acasă cu amândoi singuri, 24 de ore până a venit tati acasă. A fost greu, practic mă tăram prin casă încercând să-i iubesc cum pot pe amândoi. Cât putea să înțeleagă frate-sau de numai 2 ani?

Acum ochii negri ai sufletului meu e un șturlubatic. Zice taică-său că îi aruncă jucăriile dacă nu le strânge, el zice că poate să le arunce că nu-i mai trebuie.

Într-un moment de introspecție asupra corpului său și-a dat seama că el e pieliu. Wtf? Ce mai înseamnă și asta întreb și eu curioasă? Adică am piele peste tot, tu nu vezi? Aaa, ok!🤔😂

E de o veselie ieșită din comun. El e bucuria casei mele, înger pe pământ, iubirea mea, țucurel, sufletul meu, si câte alte denumiri. Acum că mă uit în urma, prin câte am trecut împreuna, aproape că nu-mi vine să cred. Nu-mi pare rău de nimic. Nici de cât m-am chinuit, nici de nopțile pierdute pe care nu cred că o să le mai recuperez vreodată, de nimic. Sau nu. E ceva de care mă tem. De timp. Că ăsta e nemilos cu noi oamenii. O să-i fure inocența cu fiecare an în care o să-l serbăm. Că el face să pară copilaria o pală de vânt. Că poate anul viitor n-o să mai salute străinii pe stradă cu bucurie nepăsător. Poate o să se rușineze. Poate n-o să mai spună că îl doare inima când îl cert, poate o să trântească ușa cum face la nervi figurantul de frate-său. Dar eu tot o să-l iubesc.

Te iubesc, îngerul meu. Te iubesc așa de mult!