Am adunat laolaltă 5 probleme cu care se confruntă mamele care stau acasă.

Le stiu de când stateam eu acasă pentru că eu am fost casnică. Nu mi-a plăcut.

Eu nu pot să stau acasă. Nu înțeleg femeile care stau acasă și nu au o ocupație. E confortabil să stai acasă când e copilul mic. Te poți ocupa de el, îl ai sub supraveghere, îi gătești, e confortabil. Dar când trebuie să meargă la grădiniță sau la școala, deja nu-ți mai rămâne nimic de făcut. Poate decât menaj și curățenie.

Eu am rămas acasă aproximativ 4 ani, iar problemele cu care mă confruntam erau din ce în ce mai greu de controlat.

Stima de sine

A scăzut considerabil. Mă simțeam inutilă oricâte lucruri aș fi făcut. Toate femeile păreau mai frumoase și mai interesante decât mine. Le priveam pe stradă și mă simțeam mică pe lângă ele.

Munca

Statul acasă nu însemna că stau degeaba. Eram în parc cu copiii, ori găteam pentru ei sau mergeam în vizită. Făceam din ce în ce mai multă treabă și tot nu o terminam. Când stai acasă, de multe ori, muncești mai mult decât o faci la serviciu.

Oboseala

Simțeam constant oboseala. Făcea parte din mine, ca și acum, deși merg la serviciu și sunt și mai ocupată. Copiii mă epuizau. Încercam să fie bine pe toate planurile și părea că eșuam deși încercam din răsputeri să fie bine.

Recunoștința

Nimeni nu mă înțelegea. Urcam cu un copil în brațe și cu celălat agățat de sacoșele pline cu cumpărături zilnic de câteva ori. Așteptam recunoștință nu știu din partea cui, dar nu apărea deloc. Totul depindea de mine și de cum aveam să abordez viața în continuare.

Nimic pentru mine

Făceam totul pentru ei și prea puțin pentru mine. Credeam că așa trebuie să însemne că ești mamă. Să faci sacrificii și să o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze. Nimic mai fals. Nu aveam timp de coafor, unghii sau chestii feminine. Totul pentru casă și familie.

Mă gândeam des la toate proiectele pe care le lăsasem baltă din cauza fricii de eșec. În liceu am apărut într-un videoclip. Atunci de ce puteam și acum nu mai era cale să o scot la capăt.

Totul până intr-o zi în care am clacat. Eu puteam să-mi plâng de milă sau puteam să fac ceva să ies din asta. Și am făcut. Am început încet cu proiecte scurte în televiziune. Drumul până la Bucuresti era obositor cu amândoi copiii după mine. Era prea puțin. Trebuia să îmi fac o rutină din asta.

Am plecat la serviciu. O să spuneți că nu e mare lucru, toate femeile la un moment dat au trecut prin asta. Ei bine, eu am avut curaj și am lăsat copilul de 1 an și 9 luni pe mâna unor străini și am plecat de acasă. Nu a fost ușor să mă adaptez, dar nici foarte greu. Doar un imbold mi-a trebuit. Imbold pe care mi l-a dat viața. Când am realizat că eu pot orice, nimic nu a mai contat.

Acum e mai greu, recunosc, dar psihicul meu e în cotele normale, cel puțin. Vă spun pentru că am făcut teste care să ateste asta. Și nu numai asta. Simt eu că acum contez mai mult. Am mai multă încredere în mine. Zâmbesc mai mult și culmea, am mai multă energie. Îmi cresc copiii la fel, mă ocup de ei nici mai mult nici mai putin decât o fac toate mamele care au un job. Le gătesc, îi spăl, o fac și eu mai des decât atunci când eram doar acasă și toată lumea e fericită. Așadar chiar nu înțeleg mamele care se plâng și stau acasă. Eu vă înțeleg dragile mele, e greu, dar totul depinde de voi.