Câți dintre voi țineți minte gustul mâncării de acasă. De la părinți, de la bunici, licarul din ochii lor cu care ne primeau la ei cu masa pusă. Ne dădeau ce aveau mai bun, cozonac cald, brânza cu mămăliga și cu unt, ouăle in tigaie sau pâinea scoasă di! cuptor. Legumele proaspete din grădina lor muncite cu mâinile lor.

Dumincă când vin acasă punem masa în curte și ne strângem toți. Ce zarvă se face! Toți vorbesc, râd, mănâncă și se miră de bunătăți. E curtea plină de copii și de bucurie. Aici nimeni nu se ceartă, nimeni nu poartă ură, toți mâncăm în pace.

Parcă nimeni nu face ciorba de fasole așa cum o face mama. Parcă niciunde nu e cozonacul așa bun ca cel făcut de mama. Laptele de la ea are o grăsime după ce îl fierb de abia se ia de pe marginea oalei. Ciorba de lobodă e perfectă, nici prea dulce, nici prea acră. Orezul cu lapte în castron de pământ gros și dulce și are gust de rom. Nu sunt o gurmandă, dar eu doar acasă mă simt sătulă.

Și poate nu e de mâncare, poate alții se pricep mai bine decât ea, poate e de la amintiri. Și de la faptul că pentru o secundă ne simțim iar mici și protejați. Ne transpunem în vremurile copilăriei, când tot ce mâncam avea gust.

Cred că e doar sentimentul de bine că am ajuns acasă și acasă la mama toate sunt bune. Eu zic că cine mai are mamă sănătoasă care să-l aștepte cu masa pusă e cel mai bogat om de pe pământ. Eu sunt, iar duminicile libere acolo mă găsiți. În curtea aia mare și primitoare de poți întoarce tirul în ea. Cu masa pusă și cu mama lângă noi.

Tare bine e acasă!