Nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii, trebuie să vrea ei să ne ajute.

Eu cred că nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii. În primul rând un copil e responsabilitatea părinților și doar a lor. Trebuie să ai în vedere timpul pe care trebuie să îl aloci creșterii lui dinainte ca el să apără. Plănuiești sarcina, nașterea și chiar camera în care va sta copilul. La fel cum faci asta trebuie să plănuiești și zilele în care o să fii lângă el până va putea învața tot ce nu știe.

Tot mai mulți părinți se plâng că nu le cresc părinții copiii. Recunosc, mi-ar plăcea ca băieții să iasă în parc cu bunicii. Mi-ar plăcea să meargă impreuna la film și să le cumpere popcorn. Mi-ar plăcea să aibă timp și pentru ei. Dar din păcate realitatea e alta. Oamenii sunt ocupați. Nu mai e ca în urmă cu câteva generații când copiii creșteau cu bunicii. Când îi duceai la ei în Iunie și îi mai luai în Septembrie. Când vara însemna la țară, însemna timp petrecut cu verișorii sau cu copiii din sat. Acum vremea e alta. Bunicii sunt obosiți. Poate au crescut copii și nepoți și nu mai au putere, sau chef. Și nu-i poți condamna. Nici măcar nu le poți reproșa. Fiecare decide ce vrea să facă cu timpul lui liber. Nu-i poți impune să-și facă timp pentru copiii tăi. Ei sunt ai tăi. Trebuia să iei în calcul faptul că nu poți pune pe umerii altcuiva meseria de părinte. Pe asta o ai și când e vacanță. Nu te uita în grădina altcuiva, crește-ți copiii cu răbdare și bucură-te de fiecare zi. Până la urmă ei pierd. Că lângă un copil întinerești, ai multe de învățat la fiecare vârstă, iar faptul că cineva îți încredințează ce are mai de preț pe lume e un privilegiu, nu o corvoadă. Așa că, e pierderea lor.

Ei oricum nu se pot ocupa de ei așa cum o faci tu. Nimeni nu știe mai bine decât mami și tati, nevoile puiului lor. Da, poate ar fi mai ușor, dar nu mai corect.

Eu îmi duc copiii la țară mai mult forțată de împrejurări. Mi-ar plăcea să îi pot lua cu mine, să îi am aproape. Cred că și mamei mele i-ar plăcea. Dar din păcate, nu am altă posibilitate și sunt nevoită să o rog să aibă grija de ei. Știe că nu am încotro și acceptă cu o juma’ de gură. Ce contează? Nu-i las mult, doar cât rezolv treaba, dar niciodată nu-i las ca să scap de ei. Pentru că i-am făcut ca să-i cresc eu, nu altcineva. Să știu că dacă ceva nu merge bine nu pot da vina pe nimeni. Ei sunt responsabilitatea mea și așa va fi până la sfârșit.