La ce vârsta o fi bine să ne lăsăm prima dată copiii în tabără? Al meu are 7 ani. O fi de-ajuns?

Am ascultat mai multe păreri înainte să ne decidem. „Nu-l lăsa, se pot întâmpla atâtea. Dacă face vreo enterocolită și se deshidratează? Dacă cei care trebuie să-l supravegheze își dau seama prea târziu? Dacă pătește ceva și nu spune de rușine. Știe el singur să-și care bagajul? Să mănânce corect și să facă alegeri sănătoase?”

Dar dacă nu pătește nimic din toate astea și se distrează, am răspuns eu încrezătoare?

La ce vârsta o fi bine să-i dau drumul în lume? La 7 ani e prea devreme? Oare e prea mic? Totuși am avut încredere că experiența asta o să-i fie de folos. El nu e genul să socializeze ușor. Greu îi intri în voie. E introvertit și tot timpul pare trist. Chair și când e fericit. Cine nu-l cunoaște l-ar cataloga puțin depresiv, deși cu noi e cât se poate de normal.

Poate nu știe tot ce e nevoie să plece la drum singur. Dar sunt convinsă că acolo o să învețe. Nu mustrat de mine sau de tati, ci de nevoie. O să-și stabiliească singur limitele, o să învețe să fie mai organizat, o să facă singur tot ce îl rugam eu acasă.

Nu întotdeauna e așa cum speram. În primele zile am vorbit la telefon. M-a sunat și m-a ținut la curent. S-a împrietenit rapid cu colegii de cameră.

Apoi mai ia-l de unde nu e. Era plecat toată ziua, seara n-avea baterie. Nu mai era interesat să-mi povestească ca acasă toate nimicurile. I-am spus să aibă grijă să nu amestece hainele murdare cu cele curate. Ba chiar i-am dat și o sacoșa separată să le pună acolo. Eaa, a uitat complet de ea, a pierdut-o din prima seară. M-a consolat că știe el care sunt murdare și o să le evite.

În pozele de pe wapp am observat că a uitat să-și schimbe pantalonii vreo două zile. Avea niște tricouri închise la culoare. Ma și gândeam, de unde are frate, ăsta tricourile alea sinistre. Parcă îi pusesem numai culori de vară. Lui nu i-a păsat ca eu mă dau de ceasul morții acasă. Și-a vazut de treaba lui. Bine a făcut, că poate dacă mă asculta întru totul pierdea toată distracția.

Spre sfârșit a ajuns să poarte nu numai haine colorate, dar și un zâmbet cât toate zilele. A venit acasă frânt de oboseală. Dar cu atâtea amintiri… nu știa ce să-mi povestească mai-nainte. Era repezit și fericit și avea o însuflețire pe care nu o mai văzusem înainte.

Mi-a spus că nu a participat la un concurs în ultima seară pentru că el s-a gândit că nu are niciun talent. Mi-a părut rău la început. Am crezut că a rămas în urma cu distracția. Apoi m-am liniștit când i-am spus că talentul lui e să fie isteț și mi-a zâmbit sugubăț. N-a fost pregătit. Data viitoare.

Eu mă bucur că am avut încredere în el. L-am lăsat în prima tabără la 7 ani? Am făcut bine? Ce credeți?