Am suferit mereu de nevoia de singurătate. Casa mea e mereu plină de voci, de râsete, de plânsete, de multe ori.

M-am plâns de lipsa somnului, de o baie în liniște. Am vrut dintotdeauna să am timp să scriu, ce îmi place mie cel mai mult. Am visat la o noapte în care să fiu complet singură și fără griji.

Și na, noaptea aia a venit. Printr-o întâmplare, copiii au fost plecați, tatal la serviciu, iar eu am rămas singură în toată casa. Am intrat pe ușă pe la 8. Am simțit de la intrare miros de singurătate. Nu m-a așteptat nimeni bucuros să mă vadă. Am dat la o parte încălțările copiilor lăsate alandala cu gândul la baia aia fierbinte. Deja casa părea tristă. Mi-am pus vin și am încercat să mă destind. Totuși nu-mi găseam locul. Casa fără copii e pustie. Ce haz au toate astea dacă n-ai glăscioare de pisoi mici?

Am făcut baia și am vrut să scriu. Eram relaxată, încercând să mă detașez de dorul care îmi dădea târcoale. M-a ajutat și bormașina vecinului, de ce să zic? Curând am început să nu-mi mai aud nici gândurile, darămite liniștea. Era greu să scriu, să mă relaxez sau să mă detașez.

Cred că asta înseamnă să fii părinte. Să n-ai liniște decât în gălăgia copiilor. Că nu știu altfel de ce mă nemulțumește situația. În fond, e ceea ce am dorit mereu. Să rămân și eu odată singură acasă. Dar fără ei nu sunt întreagă. Și așa vreau să fiu. Cu ei și cu gălăgie. Nu liniștită și cu dor.

După ce ai devenit mamă e greu să mai redevii ce ai fost înainte. Și parcă ce am fost înainte nici nu mai știu. Amintirile mele au început când au apărut ei.

Tot cu ei vreau să se și termine. Nu îmi imaginez viața fără ei. Nu chiar acum, cel puțin. Simt că nu m-am săturat de ei. Îi vreau cât mai mult lângă mine, iar timpul petrecut împreuna să fie o celebrare a vieții. Să nu-mi pară rău de nimic. Știu că o să plece și o să aibă viețile lor. Dar nu acum.

Așa că, aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să vi se întâmple și să nu vă convină tot vouă. Eu nu mai vreau singură acasă, îmi vreau copiii înapoi.