Azi n-a fost ziua mea

Azi n-a fost ziua mea deloc.

De dimineață am început nasol. Control la serviciu, închidem activitatea până la prânz și ne stoarcem creierii. Eaa, trecem peste repede că sunt obișnuita cu situații neprevăzute, mă adaptez din mers. Plec de la serviciu și mă duc la țară sa iau copiii. Abia așteptam să-i miros a copilărie. I-am găsit murdari, fericiti, cu cațeaua aia mică, Pușa pufoasa și grăsana care se bagă pe sub pielea ta de iubăreață ce e. Planul era sa le gătesc ceva, să-i spăl și să ne jucăm puțin înainte de culcare. Îmi plănuisem să ne mișcăm repede, n-aveam timp de pierdut.

Dar, știi că atunci când te grăbești mai tare, de obicei se întâmplă ceva. Îmi imaginam cum scap mai repede de hainele de serviciu, cum mă relaxez în ceva comod și pornesc aerul condiționat. Aveam așa nevoie de o relaxare… Ehe, planul de acasă nu se potrivește cu ăla din târg.

Las mașina descuiată și cheile pe scaun în față. Nu stă nimeni în față, în afară de mine și de geantă. Ce face G? Îl trântește pe Ursulețul, pe “Goody” ăla jumulitu’ pe care îl tot cară după el de la 2 ani, pe scaun în față. Că cică i-a spus lui că el vrea să meargă în față cu mami. 🤦🏼‍♀️. Îl aruncă peste geanta mea, geanta cade pe butonul de închidere, mașina se închide odată cu ușa. Ce rezultă? Planul meu de relaxare ruinat, o mamă cu doi copii pe afară cu mașina încuiată cu cheile înăuntru.

Îmi venea să plâng. Cu ce am greșit Doamne, eu în viața asta? Scapă-mă Tu acum, ca nu știu ce să fac.

Noroc că avem un tată săritor, care mai are o dublură la cheie. Care face luntre și punte dacă aude că suntem în necaz. A venit el săracu’ chiar dacă avea treabă. 15 km nu înseamnă nimic dacă îi spun că avem probleme. M-a rezolvat cât ai zice pește. Ce bun e și un bărbat câteodată. Vedeți, nu mai ziceți că le faceți voi pe toate, că zilele astea țin cu bărbații, am lăsat feminismul pe altă dată.

Reclame

“Cum reușești să le faci pe toate?” sau “Mie când mi-e foame mă duc la serviciu”

Am primit de multe ori întrebarea asta. Cum naiba reușesc să merg și la serviciu de dimineața până seara, să merg și la evenimente și să rămân și online activa? Păi, e greu. Mi-ar fi plăcut să fiu o scriitoare care să scrie cărți după cărți, să stau undeva în liniște doar eu familia și laptopul. Dar viața nu e așa cum ne-o dorim mereu. Am o vorbă cu prietena mea cea mai bună, noi mergem la muncă de foame. 😂 Când ne e foame, plecăm de acasă la muncă. Și pentru că am nevoie de bani să trăiesc intr-o societate consumeristă, iar copiii cer, fără să știe greutățile vieții, trebuie să câștig cât mai mult.

Mai ales când am vacanța cu copiii, vacanța fără copii, weekenduri de distracție in familie, patima pentru gătit și machiat, casa de întreținut și câte și mai câte. Toate costa și nimeni nu o să vină să te întrebe cum mai stai cu banii. D-aia merg să lucrez și să câștig destul cât să îmi rămână energie să mai și trăiesc.

Sunt zile în care vreau să renunț. Să câștig mai putin și să am mai mult timp liber. Zile ca astea pe care le trăiesc acum, cu doar câteva zile de concediu rămase și energie la minimum. Nu mă dau ce nu sunt. Zic aici că nu sunt vreo milionară și nici nu vreau să par. Deci cine mă judecă, mă judecă greșit. Nu că mi-ar păsa, dar așa să se știe că sunt un om normal și nu vreau să mă dau cine nu sunt.

Așa că dacă vrei, trebuie să faci ceva, gen să muncești, că altfel nimeni nu e obligat să-ți dea. Și apoi, lipsa de ocupație e nocivă. Te face să gândești prea mult și prea prost. Așa că hai, mie mi-e foame, mă duc la serviciu.

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții te numești laș.

Am auzit de multe ori: “Eu nu pun nimic pe Facebook”. Ooo, bravo! Să stai toată noaptea să te uiți la ăia care pun.

Și câte conturi false nu există…. ehe, să fim noi sănătoși.🤨

Dar de ce nu pun nimic? Pentru că au stima de sine scăzută, zic studiile. Adică nu se cred destul de interesanți cât să pună ceva despre ei. Sau nu le place destul de mult ce văd în oglindă.

Ei zic că nu sunt genul, că ies nasol în poze, că nu trebuie să știe lumea ce fac ei. Dar ietă că lumea știe de ei. Știe că se ascund sub niște poze de profil vechi sau cu peisaje de pe net.

Mai rău e când râd de ăia care pun. Pai stai, frate, dacă își făcea toată lumea Facebook la sanchi, tu la ce te mai uitai? Deci, cineva trebuie să se „sacrifice”. Pot să fiu eu aia. Eu ma pun pe insta, pe Facebook, pe blog, peste tot. Nu că aș avea asa multe de arătat, ci doar că așa îmi place mie să socializez. Și pentru că ăsta e scopul rețelelor de socializare. Să pui, nu să vânezi pozele altora pe furiș.

La mine se poate uita oricine, deci n-ai cum să mă ameninți că nu mă mai urmărești, din moment ce tot ce pun e public. Sunt peste tot, fie că vrei, fie că nu.

Tuturor ne place pe net. Unii recunosc și nu se simt rușinați de nimic. Alții se ascund și îi pândesc pe alții ca să aibă de ce râde. Indiferent de situație, rețelele de socializare sunt trend, modă, normalitate. Numiți-o cum vreți, dar nu vă mai feriți de ele. Sau, știu eu? Treaba voastră, puteți să ne urmăriți pe noi, ăștia care punem. Avem material nou în fiecare zi. 😜

Acum 11 ani…

Acum 11 ani mi-am ales drumul pe care vreau să merg pentru toată viața.

M-am trezit la 5 de dimineața și m-am dus peste părinții mei să-i trezesc. Parcă îi și văd, somnoroși, gata să-mi dea cu ceva în cap când au vazut cât e ceasul. Aveam emoții cât casa. Haida, trezirea că azi mă mărit.

M-am machiat singură, cum mă pricepeam și eu. Ma certasem cu iubitul fix cu o seară în urmă. Îi zisesem că renunț la tot pentru că întârziase. Întârziase să îmi cumpere un cadou de nuntă aflasem mai târziu. Mi se părea un circ gratuit dimineața când mi-am amintit. L-am mai și bălăcărit degeaba. Aș fi vrut să ma revanșez dar am zis că o să zic da la primărie. Asta era revanșa, sau pedeapsa lui. 😂

Era frumos când a venit să mă ia. Înalt și gătit și eu cu emoții de nici nu mai puteam înghiți. A durat puțin cununia civilă. Am mâncat ceva cu invitații la un restaurant și apoi am plecat să mă gătesc acasă. Am murit de cald.

Curând s-a umplut curtea de lume. Venise multe rude și multe babe din vecini. De bucurie m-am pupat cu toate. Le-am servit cu prăjituri, era ziua mea. M-am ascuns înainte să vină mirele. Păcat că m-a pârât o nepoțica și m-a găsit imediat. Aveam gentuța pregătită cu ruj și oglindă să mă refac la noapte. În curte am plâns. Toți oamenii mă priveau și mie mi se rupea inima. Știam că n-o să mai fiu doar fiica părinților mei. Aveam să fiu nevasta cuiva. Lăsam în urmă copilaria și fetele cu care vorbeam până noaptea târziu. Plăngea și mama și nașa și matușa și toate surorile. Mi-era cald, mă bucuram de toți cei prezenți. Îmi pare rău cu nu puteam opri totul atunci în momentul ăla să le spun cât le sunt de recunoscătoare că iau parte la bucuria mea. Poate că trebuia să o fac.

La restaurant au fost mult peste 350 de persoane cât ne așteptam. Au stat și afară pentru că înăuntru nu mai aveau loc. La dans am tremurat ca varga, eram așa mică pentru tot ce mi se întâmpla… Am fost o prințesă pentru o zi. Am avut limuzină, o rochie așa cum am visat-o eu, croită după dorința mea. Am avut parte de iubire cât să-mi ajungă toată viața. Eu m-am măritat din dragoste.

Acum sunt 11 ani de atunci și sunt sigură și azi că alesul meu mă iubește cu adevărat. Mi-a demonstrat asta mai mult în ultimii ani, culmea. Sper ca fiecare dintre voi să găsescă un echilibru în relație astfel încât să nu fie nevoie să renunți la ce îți dorești cu adevărat. Nu e ușor, e greu rău să trecu prin câte am trecut noi, dar tot aici suntem și după atâția ani. Dacă până acum ne clătinam, acum la nunta de oțel, suntem tari la fel ca metalul. ❤️

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean e aici în România.

Dacă în Iunie mergem cu copiii mai multe zile în concediu, August e despre aniversarea nunții. Mereu am găsit o bunică disponibilă care să îngrijească vreo două zile de năzdrăvani ca să ne destindem și noi fără ei. De obicei a doua vacanță e în țară, pentru că zilele de concediu sunt pe terminate și nici nu ne dorim plecați prea mult de lângă copii.

Am tot auzit vara asta de plaja din Tuzla, o comună constănțeană la o aruncătură de băț de Eforie Sud. Am vazut niște poze care m-au convins să merg acolo. Drumul e prăfuit, dar scurt. Zic eu, după ce am mers acolo cu decapotabila și am simțit nevoia unui duș ajunsă la destinație. 🤦🏼‍♀️

Marea Neagră acolo nu mai pare neagră. E o amestecătură de culori pe care n-am mai văzut-o nicăieri. Plaja, odată sălbatică, acum prinde contur de civilizație. Totul e decorat cu elemente naturale. Ce mi-a plăcut cel mai mult e îmbinarea reușita de modern și tradițional. Se intră cu rezervare făcută în prealabil, iar taxa e 30 lei în cursul săptămânii și 40 lei în weekend. Asta doar pentru Cochilia, fâșia asta de plajă, pentru că după ce se termină, poți sta liniștit oriunde.

Mâncarea e în principiu pe bază de pește. Doar la o terasa am vazut pui și porc. Sunt câteva terase cu meniul scris pe o tablă la intrare. Simplu, dar bun. Am mâncat zargan cu mămăligă și cartofi pe plită cu brânza. O asociere inedită pentru mine, dar așa gustoasă… Prețurile nu sunt ieșite din comun cum mă așteptam. E de încercat locul.

E liniște acolo, doar sunetul valurilor, fără semnal la internet, cu o carte bună, pun pariu că v-ar plăcea. Mie tocmai îmi cumpărase soțul una cadou, a picat la țanc. Altă dată dansam, cântam, mă distram gălăgios, acum am petrecut potolită. Nici n-am vorbit. A fost altfel. Am citit, ne-am plimbat puțin, am fost mulțumită altfel. Nu pot să explic, poate plaja retrasă, poate cartea, sau anii m-au făcut așa, dar jur că a fost bine.

Plaja Cochilia e frumoasă. Nu m-a dezamăgit cu nimic. Sunt condiții bune, apa e ireală, plaja e curată, ai unde să faci poze bune. 😜 La anul mă întorc.

Stă cu chirie și pune poze de la mare

Azi a venit la serviciu o persoana juridică care a zis că el nu și-a luat concediu niciodată. El muncește zilnic, d-aia are și bani și e juridic, nu fizic. Susținea ideea că dacă vrei să ai, trebuie să muncești, nu să stai de vacanțe. Apoi a început să-i critice pe cei care nu au o casă a lor, că de, în comunism, cine nu are casă = loser. Zicea că nu-i înțelege pe ăștia săraci, cum de locuiesc cu chirie și postează poze pe Facebook de la mare. De parcă la barieră la Fetești te întreabă unde locuiesti mai înainte și abia apoi poți să treci.

Ideea lui despre vacanță era următoarea: înainte să iasă la pensie, la bătrânețe, ultimii doi ani o să călătorească. O să-și ia soția și o să vadă tot ce n-a văzut toată viața. Ce visuri au și unii, mă gândeam eu, aproape plângând la gândul că mi-am prăpădit aproape toate zilele de concediu.

Eu tăceam, dar era o tăcere d-aia înăbușită de poziția în care mă aflam, care nu-mi permitea să vorbesc așa cum aș fi vrut. În fond, clientul nostru, stăpânul nostru. Nu voiam să-l pun pe fugă. Dar ce crezi, am blog și aici zic ce vreau eu.

Era așa mândru de visul asta dinainte de pensionare, încât ai fi zis că i-a prevazut cineva dinainte anii pe pământ. Tare curioasa sunt cum o să suporte călătoria vieții lui la 60 și ceva de ani. Când inima îți dă palpitații, oasele te dor, mâinile îți sunt obosite. Ore cum o să reușesti să vezi lumea cu vederea slăbită? Și cum o să te bucuri de toate frumusețile lumii când o să ai bani, dar n-o să mai fii tânăr? Și apoi cine îți garantează atâția ani pe pământ? Cum poți fi sigur că ajungi la anii aia pe care îi aștepți toată viața? Când viața e ca un fulg și atârna de un fir de ață? Când toate sunt efemere și trec anii ca un nor?

Eu vreau ca toți care stau cu chirie să meargă în vacanță. Atâta timp cât muncesc și își permit să plătească pentru locul lor, din partea mea au liber la concediu. Unde scrie că dacă n-ai bani destui nu trebuie să pleci de acasă? Plecați fraților mereu, mergeți unde vedeți cu ochii, râdeți și mâncați ce vă place. Asta e viața. Și cine are bani mulți, să-i strângă, să facă mai mulți și să stea acasă, să-i păzească.

Povestea mea despre alăptare

Am scris mult despre perioada în care am alăptat. Am înțeles mamele din ambele tabere. Am scris aici. Nu le-am blamat pe cele care nu au făcut-o, deși știu că doar 2% din mamele care nasc nu pot alăpta. Ce n-am spus niciodată e cum am perceput eu alăptarea la ambii copii.

Înainte de a naște, știam că o să alăptez. Nu știam cum, dar îmi doream ce e mai bun pentru ei. Am născut intr-o maternitate care sprijină mamele în alăptare. Copilul a fost lângă mine imediat după naștere. Nu am avut lapte destul când l-am văzut prima dată, cred că la câteva zile după am început cu adevărat alăptarea. Când l-am atașat prima dată, numai bucurie nu simțeam. Durea ca naiba, semn că nu era atașat corect, aflam mai târziu. Nu m-am descurajat, am continuat, cu răni, cu strângeri din dinti, dar cu lapte cât să hrănesc o maternitate. Cine și-ar fi închipuit că o slăbănoagă de 47 de kg poate alăpta cu așa ușurintă. Alaptatul nu are legătura cu fizicul, lapte ai oricum, dacă te hidratezi bine.

Mă minunam de puterea ghemotocului de lângă mine, nu-mi închipuiam niciodată că mogăldeața aia cât lingura are atâta putere.

Apoi am început să văd cât de frumos era. Nu mă făcea o mamă mai bună decât cele care nu alăptau, poate decât mai fericită. Iubeam să se culcușească la pieptul meu și să adoarmă cu lăpticul pe la gură ca un pisoi obosit. Ăla era momentul nostru. Avea un miros dulceag care mă îmbăta de fiecare dată când îl pupam după masă. Niciodată nu m-am simțit mai de folos ca mamă decât atunci când am alăptat. E un sentiment prea tare ca să nu fie încercat de toate mamele. Am încercat să alăptez cât mai mult, știam că dacă o să termin o să pierd cel ceva cu care n-o să mă mai întâlnesc.

După aproape doi ani am plecat la serviciu. 3 săptămâni am urmat un curs și atunci a fost momentul să încheiem alaptatul. Mi-a fost greu. Aici am povestit despre asta. Eram și departe de ei și singură și ruptă de realitate. Dar poate așa a fost mai bine, altfel alăptam până îi lua la școala. 😂

Acum sunt mândră că am putut să fac asta pentru ei. Nu ca să mă dau mare, doar cât să știu că ei s-au hrănit de la mine și când au văzut lumina zilei. Cine a alăptat știe ce zic.

Mi-ar fi plăcut, însă să cer ajutor mai mult. Aveam nevoie. Am crezut că pot și singură și am reușit, nu a fost imposibil, dar tot cred că prea am vrut să le fac singură pe toate.

Acum, voi, cele care urmează să alăptați sau chiar alăptați, aveți șansa să fiți informate. Nu de la oricine, ci de la Dr Jack Newman, cel mai recunoscut expert în alăptare din lume. Consultant UNICEF, autor de cărți, articole, filme despre alăptare distribuite în toată lumea, vine acum la Bucuresti. Conferința “Alăptarea dincolo de instinct”, are loc la hotel Pullman pe data de 31 August. Cine vine din partea mea beneficiază de o reducere de 20% din prețul biletului. E o șansa uriașă pentru mamele care își doresc să știe despre alăptarea prelungită, alăptarea după anestezie, cazurile de reflux, sânii inflamați și alte subiecte la care nu știți răspunsul.

Acum băieții mei sunt marișori, dar tot lângă piept îi culc, iar ei n-au uitat nici acum când trăgeau de bluză înfometați. Ce vremuri…