Când eram gravidă cu al doilea bebe mă gândeam mereu oare cum va arăta?

Făcusem deja un copil perfect, ce avea să aibă celălalt încât să-l iubesc tot așa de mult?

Spuneam și celor din jur nelamurirea mea. Nu puteam să-mi imaginez cum o să fie el mai cu Moț decât frate-su. Stăteam intr-o zi în curte cu mama și i-am zis și ei. Eu nu cred că o să mai pot iubi un copil așa mult cum îl iubesc pe G. Mama, mamă de patru copii, trecută de câteva ori prin ce aveam să trec eu o singura dată mi-a zis decât atât: „Ehe, mamă, ăl mai mic, mai drăgălaș, să știi tu.”

Acum stau lângă el în patul de jos, aproape de margine. E întins invers aproape și eu mă chinuiesc să nu cad din pat. Mă ia în brațe, vorbește în somn, e grăsan și pufos. E diferit față de cel din patul de sus. Și îl iubesc tot diferit față de celălat. Nu mai mult, doar diferit. E o iubire conștientă, matură care se asemănător doar prin puritate cu prima.

Îl miros prin păr și pe la gât. Răzbate o căldură în buzele mele. Aș opri timpul în loc. O viață nu m-aș mai mișca din loc. Ce decizie bună am luat când am hotărât că mai e loc de iubire.

Am verificat dacă sunt înveliți, i-am sărutat pe amândoi și nu m-am mai dus în camera mea. Am simțit că nu e timp destul să mai plec de lângă ei. M-am ghemuit acolo și m-am culcat zâmbind.

“Ăl mai mic, mai drăgălaș.” ❤️