Te întorci la serviciu, nu pentru tine, ci pentru voi toți

Te întorci la serviciu nu pentru tine, ci pentru voi toți, mi-am spus când am simțit că trebuie să revin.

Despărțirea e grea, știu. De câțiva ani tu și copilul ați fost de despărțit. Numai tu știi cum adoarme, cum îi place să fie plombat, când e obosit sau plânge doar de răsfăț.

Nu a fost nimeni lângă el să-l cunoască atât de bine. Îl iubești așa de mult încât nu te-ai dezlipi de el.

Am trecut prin asta, de aia îndrăznesc să vorbesc. Mi-era teama de un nou început. Simțeam că nu mai știu să vorbesc ce trebuie. Centram discuția inevitabil la copii fără să realizez. Parcă nici moda n-o mai știam. Mă îmbrăcasem prea nepotrivit? Oare asta mai merge cu asta? S-o mai purta pantofii ăștia? Întrebările astea îmi întârziau plecatul la muncă.

Îmi iubisem copilul atât de mult, încât uitasem de mine. Și era și normal. Avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Și eu de el, nici nu știam câta nevoie aveam de el în viața mea, până să apară.

Teama asta de a nu te potrivi mă omora. Apoi mai era și faptul că erau mici. Cu cine o să stea ei? Cum o să rezolv până mă întorc acasă seara?

Ce prostuță eram. Naivă așa, știi? Aveam impresia că sunt singura mamă de pe planeta care își iubește așa mult copiii. De fapt, toți aveau nevoie ca eu să mă întorc la serviciu. Inclusiv eu. Aveam să-mi dau seama mai târziu. Copiii aveau nevoie să învețe să se descurce fără mami. Peste câteva săptămâni știau mult mai multe cuvinte noi decât dacă aș fi stat acasă. Au fost forțați să vorbească. Nu mai era mami să le înțeleagă semenele și cuvintele pocite.

Tati avea și el nevoie de o schimbare. Poate că i se luase de pantaloni largi și coc în vârful capului. A început să fie mai atent la nevoile mele, treptat. Știa că fac eforturi mari noaptea și ziua trebuia să fiu fresh pentru serviciu. A început să mă vadă cu alți ochi și să își dorească să ieșim mai des.

Eu am simțit o îngrijorare la început și o eliberare mai târziu. Eram eu însămi din nou. Mi-am lărgit cercul de prieteni. Vorbeam și despre altceva în afară de scutece, muci și medicamente. Și ce bine era! Atât de bine încât și azi mai evit discuțiile astea. Am căpătat încredere în mine și am cerut mai mult de la viață. Și ea mi-a dat. Mă felicit și acum în gând că m-am putut desprinde de un Bebeluș de nici 2 ani. A fost greu, să nu credeți că nu am murit de îngrijorare. Dar a trecut și am învățat să trăiesc și eu fără ei și ei fără mine.

La fel vă doresc și vouă celor care stați în cumpăna asta. Nu uitați, vă duceți la serviciu nu pentru bani, nu pentru eliberarea voastră, ci pentru voi toți.

Copiii învață cel mai mult din călătorii. Toți ar trebui să meargă cel puțin o dată în Danemarca

Paradisul Lego, țara celor mai fericiți oameni din lume, Danemarca e un tărâm de liniște de când pui piciorul prima dată în ea. Viața lor decurge după un ritm necunoscut mie chiar și după ce am ajuns acolo. Toată lumea zâmbește. Nu știu cum găsesc putere să fie așa drăguți, Doamne fereste! Păi pe mine dacă mă prinzi intr-o zi proastă la serviciu, nu zâmbesc nici să mă tai. Ei erau toți un zâmbet și o disponibilitate pe care nu mi-o explic.

Străzile erau super curate și culmea, nepopulate. Restaurantele aveau un aer curat, muzica în surdină, oameni fericiți fie că era dimineața, fie că era seară. Casele sunt foarte luminoase poate și pentru ca e foarte întunecat acolo. În fiecare există in sistem foarte bine pus la punct de reciclare pe care l-am arătat și copiilor. Au văzut practic despre ce au învățat la școală.

Intr-o zi, pe un șantier erau niște muncitori care lucrau pe un frig de crăpau pietrele, care vorbeau ceva și zâmbeau între ei. Mă, ăștia sunt normali? O fi legalizat ceva și pe aici ca prin Olanda? E posibil să lucrezi în condițiile alea și să-ți mai ardă de râs?

Copiii au fost „wow” din prima zi. Am dormit pe cele mai confortabile așternuturi, intr-o casuță din mijlocul unei păduri. Am mâncat mâncare bio, am vizitat tot ce era legat de Lego și i-am lăsat să se joace cât au vrut ei. Am auzit de mai multe ori că excursia asta e cea mai tare din viața lor. Dar ei așa zic mereu când plecam de acasă. Chiar și la cinema când mergem pentru două ore.

La întoarcere am poposit din nou în cabina pilotului. Au stat pe scaunul lui și al copilotului. Când au ieșit de acolo au țopăit o oră în urmă, de bucurie.

Mi-a plăcut mult că au avut încredere și au vorbit mai mult în engleză decât alta dată. Au învățat despre istoria danezilor și a lego implicit. Au gustat mâncare nouă, s-au jucat cu un arici zgribulit exact în fața casei și am văzut și eu bucuria prin ochii lor.

O să revin cu mai multe informații despre Legohouse și despre ce nu mi-a plăcut aici. Căci da, a fost și o parte a călătoriei care nu m-a avantajat.

Billund Danemarca, orașul în care s-a inventat Lego. Ne permitem?

Am acasă două exemplare din cei mai mari fani Lego. Cât am înjurat în gând când călcam pe câte o bucățică de Lego, numai eu și Cel de sus știm. Trebuia să-i aduc aici neaparat, să-i satur de Lego. Așa îmi place mie să mă răzbun.😊

Știam că țările nordice sunt scumpe, dar acum am aflat că nu sunt chiar scumpe, sunt extraordinar de scumpe. 🤦🏼‍♀️ În afară de transport și cazare totul e exagerat de scump. Dar atât de frumos… Îmi plac casele joase lipsite de opulență, oamenii relaxați și zâmbitori. Îmi place să-i privesc cum vorbesc (deși nu înțeleg o iotă) și cum trăiesc simplu și organizat. Și apoi mereu am vrut să descopăr țara vikingilor, a trolilor, a lui Hans Cristian Andersson. In fine.

Biletele au fost cumparate de subsemnata cu vreo două luni înainte de la Wizz Air cu prețul 530 lei pentru toată familia. Cazarea a costat putin peste 1000 lei. Aici am ales ceva mai scump pentru a avea acces la mai multe condiții și facilitați. Când ești cu copiii, iei in calcul multe, nu mai merge așa cu una cu două.

Intrările pentru o familie indiferent de unde te-ai duce, nu scad sub 500 lei. Coroana daneză e periculoasa, vă spun eu. 😂

De ce am ales să mergem în Danemarca? Pentru că ne-a plăcut mult în Olanda. Și pentru că cei mici doreau o distracție pe cinste.

Lalandia

Prima zi am petrecut-o în Lalandia, un parc acvatic din Billund care are atât de multe distracții încât am uitat repede prețul intrării. Aproximativ 600 lei pentru toți patru. În primul rând Lalandia e un centru comercial cu multe magazine și restaurante. Există trambuline, patinoar, bowling, expoziție de iarnă și multe cele.

Mâncarea e la fel peste tot. Mai mult pizza, semipreparate și hamburgeri. N-am avut din ce alege, am mâncat dezordonat, aia e.

Eu am stat în jacuzzi cel mai mult. Acolo era apa foarte caldă, în comparație cu piscinele de copii de exemplu, unde apa era cel mult călâie. Bine, e discutabil, poate unii o percep călduță. Zic asta pentru că soțul zice că eu fac duș cu lavă.😂

Avea ieșire și afară, tobogane de apă de toate vârstele, chiar și un lazy river. Copiii au mers peste tot, au încercat totul din parcul acvatic, nici nu m-am știut de ei. Ea, s-au mai încăierat ei, că altfel nu se putea, dar în general chiar s-au distrat.

Acum, nu mai am timp de transmis de la fața locului, poate o să revin cu detalii când oi mai avea timp. Deja am fost strigată de zece ori de copii.

Vă pupăm din Danemarca!😊

Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă

Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă, mi s-a luat. Am pus în balanță și avantaje și dezavantaje înainte să decid asta.

În fiecare an de ziua copiiilor, am făcut petreceri la spațiilende joacă din oraș. Închiriam încălcarea pentru câteva ore, comandam mâncare, probabil și câțiva animatori. Tortul era altă cheltuială, aparte, nu mai amintesc de el.

Cu excepția câtorva mai înfometați, copiii abia luau câteva guri. Alergau, se zbenguiau câteva ore de le săreau cămășile de pe ei. Și atât.

În câteva ore se termina tot. Totul costa puțin peste 1000 lei. Deci, o petrecere pentru copil costă între 1000-1500 lei. Merită efortul? Nu, dacă mă întrebați pe mine. Da, e normal, se joacă și ei cu copiii, dar o pot face oriunde, chair și intr-o vizita oarecare. Părinții au ocazia să mai socializeze, într-adevăr, dar pe atâta cheltuială?

De multe ori copiii nu-si mai amintesc ziua lor deloc. Poate doar frânturi, cât să-ți rămână în minte câteva ore?

Anul acesta am anulat petrecerea de 8 ani a copilului. Am hotărât ca în schimb să facem o excursie de familie. Cu aceiași bani pe care i-aș fi dat pentru numai câteva ore, am cumpărat bilete de avion și cazare. Și petrece toată familia 4 zile pe care sper să ni le amintim mereu.

Singurul dezavantaj a fost că nu a mai primit un munte de cadouri. Dar a primit oricum, prietenii apropiați tot i-au adus ceva. Și apoi, câte jucării să mai încapă într-un apartament cu 3 camere și 4 oameni?

Așa, în excursie, avem ocazia să ne reconectăm ca și grup, să vorbim mai mult, poate chiar să ne jucăm toți patru. Să vedem alte locuri nemaiîntâlnite, cunoaștem alte civilizații și ne familiarizăm mai mult cu neprevăzutul.

Acum, când am ajuns la destinație, mă gandesc: știi că am făcut bine? Am dat 3 ore, pe patru zile. Bună afacere!

Voi ce credeți?

Am clipit și am împlinit 34

Am clipit și am împlinit 34 de ani. Așa mi s-a părut timpul până acum.

Cum m-a găsit 34? Puțin depresivă și cam obosită. Eram atât de obosită încât am zis că nu ies afară din casă de ziua mea. Noroc că m-a convins soțul

până la urmă, că apoi îmi părea și rău.

Am citit sute de mesaje. Oamenii au găsit potrivit ca duminica, ziua lor liberă să îmi trimită un gând bun. Nici nu știam ce nevoie am să aud și vorbe frumoase despre mine. Urâte am tot auzit în ultima vreme.🤦🏼‍♀️

Nu sunt nici mai înțeleaptă, nici mai învațată decât eram anul trecut. Sunt la fel, în interior sunt la fel de când mă știu. Noroc că timpul îmi mai aduce câte un rid, câte-o durere de care nu știam, să simt și eu că îmbătrânesc.

Oricum, nu știu cum trec anii ăștia. Știu doar că vreau să uit tot ce nu mi-a plăcut. De greșit o să mai greșesc, pentru că sunt om, nu mașinărie. Dar învăț, de la toți oamenii pe care îi întâlnesc, învăț câte ceva. Și știu să găsesc ceva de bine în orice lucru rău. Așa am supraviețuit până acum. Așa vreau să fac și de acum înainte. Să scot relele și să rămână în mintea mea doar bunele. Am doar un suflet, n-am unde să le pun pe toate.

Copiii sunt cei pe care îi pun la numărătoare atunci socotesc binecuvântările vieții mele. Ei sunt în vârful piramidei. Pentru că nimeni nu m-a iubit vreodată așa sincer cum o fac ei. Nimeni nu mi-a trimis o felicitare scrisă stângaci într-un plic mare. Nimeni nu m-a mai strâns în brațe așa tare cum au făcut-o ei de dimineața. Mânca-i-ar mama de drăgălași!

Oricum, cu bune și rele, viața trece. Ce rost avea să stau acasă azi, duminica, când puteam să îmi fac o amintire frumoasă. Și câteva poze, bineînțeles.

Poza e făcută pentru toți cei care s-au gândit la mine azi. Îi pup și îi îmbrățișez cu tot sufletul meu de 34 de ani. Să fiți sănătoși și la pungă groși.

Copii fără telefoane de o lună

Copii fără telefoane de o lună, am acasă. Și ce bine e. Stai, mai mult de o lună, am socotit acum. Am avut de tras puțin, dar am reușit până la urmă. Să vă spun cum a început totul, cum au devenit dependenți de internet și cum i-am vindecat.

Am venit acasă intr-o seară și nu m-a băgat nimeni în seamă. Toți copiii erau conectați la telefoane, tablete, internet. Dau să-i pup: “Mami, lasă-mă puțin!” 🤦🏼‍♀️

Doamne, tânjisem după un pupic de-al lor toată ziua. Avem nevoie de conectare și de validare mai mult decât ei, se pare.

Mai stau puțin, zic să le dau să mănânce. Păi, cui? Aveai cui? Cică să le aduc mâncarea acolo. Haida. Începe să mă sâcâie deja.

Vreau să le fac baie, începe scandalul. Că ei se uită la ceva, cum îndrăznesc eu să-i curăț acum? Vorbeam și eu cu ei, parcă vorbeam la pereți. Ce sunt mă, eu în casa asta? Glugă de coceni? Nu mai aveam autoritate. Nu mă asculta nimeni.

Eu nu pot să trăiesc așa. Trebuie să îmi iubesc copiii și ei să îmi răspundă într-un fel sau altul.

Așa că am decis cu tatăl din dotare ca în ziua următoare să dispară și urmă de tehnologie. Nu i-am deconectat brusc. I-am lăsat până seara, să nu traumatizez copiii. Dar ziua următoare nu mai era nimic de văzut. Dispăruse tot și telefoane și tablete. La dependenți nu există cale ușoară. Nu-i poți dezobișnui treptat. Mai ales că la școala află de jocuri noi, de filmulețe noi.

Efectele adverse au fost năucitoare. Făceau ca dependenții de heroină. Erau în sevraj. Se mai jucau puțin, își aminteau iar. Plânsete, halește mare a fost. Aveau tot felul de scenarii: să punem camere să prindem hoțul de telefoane, să îmi iau eu altul și pe al meu să-l dau lor. Ia uite mă, încep să aibă și ei imaginație.

Și mi-a plăcut. În mașină la drum lung am început să cântăm. Acasă era tot mai bine. Vorbeam, desenam, ascultam muzică, dansam, jucam chiar și fotbal.

Îmi recuperasem copiii. Acum simțeam că sunt acasă când veneam seara. Pupicul nu-l mai ceream, venea de la sine. Îmbrățișările le primeam instantaneu când băgam mâncarea în frigider. Ce putea fi mai normal de atât?

Păi, mai scot eu tehnologia în fața lor? N-ai să vezi.