Eu nu am bătrâni. Doar un bunic din partea mamei mai trăiește. E înțelept și îi place singuratatea. Citește mult, e credincios, om simplu și complex in același timp. Locuiește singur în căsuța lui, nu cere nimănui, se descurcă cum poate, iar noi îi respectăm decizia.

La serviciu la mine vin mulți oameni. Majoritatea bătrâni, care se scuză că nu știu cum e cu banii noi, care se scuză de bătrânețea lor. Le tremura pixul în mână. Și se rușinează, un sentiment absent la tineri. Întodeauna mi-a făcut plăcere să vorbesc cu ei. Să ascult o vorbă bună, un îndemn, sau pur și simplu să ascult. Atât. Pentru ei e de ajuns numai să îi auzi când vorbesc. Ei nu prea cer nimic în afară de atenție.

Dacă e ceva de care mi se îndoaie inima, să știți că e de copii și de bătrâni. Îi văd neajutorați și le văd poza din buletin. Sunt femei cu o frumusețe aparte, nemaintâlnită azi. Sunt bărbați viguroși, cu ochi vii și frunți pline care răsună de sănătate. Iar în fața mea, doar niște fețe triste de obicei. Care se scuză pentru anii trăiți. Și mai sunt alții tineri lângă ei, care nu au răbdare. Vor să scape de imaginea lor. Îi cicălesc și îi ceartă. Râd de ei. De faptul că nu știu, ca miros urat, ca nu sunt la curent cu niște lucruri noi, firești pentru noi, cei de azi.

Ce păcat! Ce trist pentru tinerii care nu știu că puțin mai e până vor ajunge și ei așa. Care cred în naivitatea lor că tinerețea e veșnică. Toți îmbătrânim. Nimic nu e permanent în viața asta trecătoare. O să se nască și peste noi generații mai deștepte și mai știutoare. Care dacă greșești o să-ți râdă în nas și ție.

Toți o să ajungem ca ei. Cu o moarte toți suntem datori. Contează cum ai reușit să trăiești până atunci. Vă spun, bătrânii sunt mai demni decât mojicii care le râd in spate. Măcar ei au trăit. Cât despre ceilalți… Nu sunt sigură.