Ana, parte din campania #femeiputernice.

Ana a prins două războaie. Tatăl ei a fost primar, aveau pamânturi multe, iar ea era singură la părinți. Soarta a făcut ca să rămână orfană de mama când era doar o copiluță. Povestea mereu de cum spăla iarna hainele la gârlă, de războiul care a adus cu el foamete, de neputințe și necazuri.

S-a căsătorit cu un bărbat mult prea mare pentru vârsta ei. Avea doar 12 ani, el mai mare cu 20 de ani decât ea. S-au înțeles bine, au făcut casă împreună, el era tâmplar și munceau fără să ceară nimănui.

Dumnezeu i-a binecuvântat cu 12 copii. Ea, micuța și slabă avea grijă de toți. Prune fierte, pită pe pâine, nuci, mere, ceapă cu sare, mămăligă cu lapte, asta era hrana lor. Intr-o zi, din atelierul în care lucra Ion, s-a auzit un strigăt.

⁃ Anico, Anico, vino repede că mor.

Sunt cuvintele pe care nu le-a putut uita niciodată. Intr-o secundă a rămas văduvă cu o droaie de copii.

I-a păstrat pe toți lângă ea. Nu s-a gândit nici o clipă să nu-i țină. I-a crescut cum a putut, s-au mai crescut și ei unii pe alții. Le-a măritat, i-a însurat, le-a făcut case, i-a ajutat cu pământ. Cât a putut le-a dat.

Ea a rămas în casă cu cel mic, care avea 9 ani când i-a murit tatăl. Impreuna au stat până când a murit.

Ana avea o forță în vorbă, impunea un respect și avea o tărie care o făcea de temut în fața multora. Nu conta că era o femeie slabă și scundă, toți o respectau.

Și a apucat să vadă copiii la casele lor, și-a sărutat nepoții și strănepoții, toți au trecut pe la ea înainte să plece la casele lor. Unul singur s-a certat cu ea pe o bucată de pământ pe care i-o dăduse ăluilalt mic cu care locuia. Era și el băiatul ei și crezuse că i-a dat atât cât se cuvenea. El, atât de tare s-a înfuriat, încât a venit în camera ei și a ridicat-o cu pat cu tot. A țipat și s-a luptat până a făcut biata femeie bucata de pământ pe din două. Am fost acolo când era pornit pe ea. Am vazut neputința ei și furia lui. Dacă aș fi avut o putere… Doamne!

Ea a plâns și a blestemat. O vedeam mică și ghemuită în patul de la geam și mi se rupea inima că suferea. Avea 80 de ani, puterea n-o mai avea decât in privire. I-am zis poezii și am stat lângă ea s-o înveselesc. Atât cât oi fi putut și eu.

Toate au trecut. Ana și-a găsit sfârșitul în patul ei de lângă geam. A murit împăcată. De când își aștepta ea sfârșitul și se ruga la Dumnezeu s-o ia mai repede?

Copiii au umplut satul de lume. Dacă te duci acolo, în partea ei, toți sunt rudă unii cu alții. Sunt bine, unii au case mari cum nici n-ar fi visat Ana. Niște palate cu adevărat. Toți descendenții ei au auzit de ea. Sărmanii satului se adăposteau la ea. Îi hrănea, le dădea chiar și un pahar de țuica înainte să plece, așa doar să mai prindă puțină putere. Toți o căutau când aveau nevoie de un sfat.

Azi mai trăiesc doar câțiva dintre copiii ei. Bătrâni și plini de nepoți și stranepoti și ei, la rândul lor. Au murit de moartea lor, mai puțin băiatul care a vrut mai mult decât avea Ana pentru el. La el nimeni nu a știut exact ce s-a întâmplat. Moartea lui a venit ca un fulger. A fost greu de înțeles pentru noi toți, mai ales pentru ai lui mai apropiați. Poate a luat foc de la vreascurile strânse, ori poate așa a fost de la Dumnezeu. Era singur atunci și nu l-a putut ajuta nimeni. Pentru mine a fost o lecție și mi-a părut rău de dispariția lui. Pentru ca nimeni nu merită să se chinuie.

Dar Dumnezeu vede tot.

Trupul lui a fost găsit fără suflare intr-o pădure in condiții suspecte. Arză-te-ar focu’ “ ăla printre lacrimi din ziua aia… . Nu știu.

Ana a fost o forță. Iubirea și blestemul ei a ajuns mereu unde a prevestit.

Ana e numele pe care ea a insistat să-l port eu. Nu știu dacă am tăria ei, dar așa mândră sunt sunt sânge din sângele ei.

Fiul ei cel mic a fost tatăl meu. Și vreau să-i duc numele mai departe cu demnitate. Așa cum ne-a crescut și ne-a învățat pe toți.

Te iubesc, maica noastră bună!