Viață, oprește-te nebuno,vreau să cobor la prima!

Sunt sigură că ce scriu acum trăiesc o mulțime de părinți. De mame, în special.
Am ajuns într-un moment al existenței în care vreau să mă dau jos. Iureșul vieții și repeziciunea cu care trece prin fața mea, mă face să simt migrene pe care nu știam că le am.
Fac de toate. Poate mult prea multe pentru o zi care are numai 24 de ore. Oricât m-aș odihni în Weekend, parcă obosesc mai tare în săptămâna viitoare. Alerg să vin repede de la serviciu unde, iar am stat peste program. Trebuie să discut cu copilul. La școală nu mai merge așa de bine pe cum știam. Nu e atent, se grăbește și vrea să termine imediat cum a început. La fel ca mine. Nu pot să-l condamn. E prea obosit seara când ajung acasă să mai fie atent la ce îi cer. Totuși e un copil așa bun. Când vrea să-l iert mă imbratisează, instantaneu încep și lacrimile tăcute să curgă.
Mă străduiesc să-i culc la ore decente. Până atunci, gătesc, pregătesc hainele pentru mâine, pe cele pentru când o să-i scot din baie. Fac pachețelul pentru la școală și întotdeauna încerc să-i binedispun. Poate pentru că îmi dau și ei mie o stare de bine atunci când ne hârjonim în pat toți trei.
Și totuși undeva greșesc. Ăsta micu’ nu se poate concentra mult pe o cerință, cel mare nu depune suficient efort, la serviciu sunt din ce în ce mai multe de făcut. Ce îmi place să fac, nu mai apuc.
Scriu acum pe întuneric cu o singura mâna. Lângă mine respiră piticul care doarme cu brațul pe mine de frică să nu fug să mai pregătesc lucrurile pentru mâine. Și jur că vreau să stau lângă el. Fie și să le aud respirația. Dar sunt atâtea de făcut… Oare unde oi fi greșit?
Câte nopți o să mai aibă nevoie de prezența mea? Cât o să mai tânjească după timp cu mama? Cât timp o să mă mai vrea?
Prea puțin. Câțiva ani mai am să-i țin minte mici. Și atunci, îmi vine să deschid geamul larg și să strig în gura mare: Viață, oprește-te nebuno, că eu vreau să cobor măcar să-mi trag sufletul.