În urmă cu câțiva ani, eram în parc cu copiii când o fetița a căzut de pe tobogan și și-a julit genunchiul. Avea niște fălcuțe rotofeie pe care se prelingeau lacrimi mari de durere și sperietură. Am dat să mă duc înspre ea, când am auzit o voce supărată din spatele meu:

“De proastă ce ești ai căzut! Că nu ești în stare să te uiți pe unde mergi.”

Nu s-a oprit aici. A ocărât bietul copil vreo 5 minute. Am crezut că mi se îndoaie inima. Era atât de supărat tatăl ei pentru că plângea fetița, încât nici nu a observat cât de tare suferea micuța.

Cât ar fi contat și pentru ea o vorbă bună. Cât ar fi contat un sprijin, măcar să se ridice de jos. Cât i-ar fi trebuit o îmbrățișare și un “Totul va fi bine”.

Nu pot să înțeleg răceala de părinte. N-am priceput niciodată de ce unii părinții sunt constant sictiriți pe propriii copii. Mai înțeleg și eu momentele când e greu să fii prezent 100%, dar când e jos încerc să-l ridic, oricât mi-ar fi de greu.

Și am auzit că dacă îi vorbești copilului tău ca și cum ar fi cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos și empatic om de pe pământ, el va crede asta.

Și mai cred că așa va și deveni. Așa că, dacă întâlniți copii răi, furioși și neiertători, gândiți-vă că cineva i-a făcut să fie așa.