E greu să te ferești de coronavirus când lucrezi cu oamenii zilnic.

Oamenii nu stau în casă, deși pe toate canalele de informare se face apel la prevenție. Se recomandă evitarea cozilor, a adunărilor mari de oameni și la expunerea copiilor și bătrânilor la spații deschise. Totuși azi la ușă la mine la serviciu era coadă înainte să deschidă programul cu publicul.

M-am uitat și nu era nimeni panicat. Nici măcar îngrijorat. Adulți cu copii, bătrâni, mulți și probabil cu sănătatea șubredă, fără teamă așteptau cuminți ora 9 pentru deschidere.

Intră mulțimea, dă buluc, care încotro să apuce un loc la un birou. Operațiuni obișnuite care sunt sigură că mai puteau aștepta.

Primul client se așează și expiră puternic ca după o alergătură la maraton. Îi simt respirația, deși mă feresc cât pot. Nu am unde să mă trag, trebuie să rămân atentă ca ce îmi cere. Tușește pe alocuri și continuă să respire sacadat. Aia e. N-am unde să fug. Sunt expusă total.

După el au urmat alții. Au tușit, au strănutat, au împrăștiat tot ce aveau în rărunchi. Nu mi-e teamă de coronavirus. Sunt tânără și probabil o să mă vindec în cazul îmbolnăvirii. Mi-e teamă de cei mici care o să mă îmbrățișeze și o să mă pupe apăsat când o să vin acasă.

Mai pe la prânz, un domn mai în vârsta se pune la birou și își pregătește banii pentru operațiune. Scuipă zdravăn în palme și începe să-i numere. Pe la jumătate fișicului degetele i se usucă și repetă scuipatul în palme. Mă uit și înghit în sec. Degeaba a dezinfectat femeia de serviciu toată agenția de dimineața. În zadar munca femeii. Îmi întinde banii, iar eu trebuie să-i număr. Doar nu vreau să ies nasol diseară, când o să termin programul.

Banii sunt umezi deja. Pe alocuri chiar lipiți. Mizeria a aderat perfect cu saliva. Nu duce nicăieri lupta cu virusul vieții dacă nu facem toți un efort.

Mă spăl des pe mâini. Și înainte o făceam. Acum și mai des. Atât de des, încât pielea mi s-a uscat. Nu e timp nici de spălat prea des, de hidratat nici atât. Mâinile mele sunt sensibile și mi se întâmpla de câteva ori pe zi să mă tai în hârtie. Simt cum mi se înfige coala de hârtie în piele și mă sfâșie pe loc.

Mi-e silă de bani. La propriu. Plătesc cu cardul foarte des, de mulți ani am obiceiul ăsta, pentru că mă tem de mizeria lor. Și am ajuns acum să îmi evit copii. De frică să nu pățească ceva.

E greu să ținem piept unui unui virus fără educație. Și e greu pentru ceilalți și riscant pentru noi toți.

Îmi pare rău că nu pot fi mai empatică, dar asta e realitatea în care trăim. De adevăr nu ne putem ascunde oricât ne-am dori.