Cred că nu e om pe pământ să nu fi avut greutăți la un moment dat. Mereu m-am bazat pe instinct când a fost să ies la liman. M-am mai bazat pe răbdare și autocontrol. Și când mi-a fost cel mai rău, am plâns. Am plâns tare și am strigat cât am putut spre cer. Mi-am dat seama curând, că nu există rugăciune cu lacrimi fără ajutor de Sus. Așa frumos se aranjau pe urmă lucrurile…

Zic așa. Cred în Dumnezeu. Nu L-am văzut, nu L-am auzit, dar mereu m-a ajutat. Și nu L-am căutat numai când am fost la necaz. I-am mulțumit mereu pentru ce am. Știu că a fost mereu o mână divină care m-a ajutat când a fost greu.

Și când L-am căutat cu lacrimi, necazul mi s-a transformat în bucurie. De fiecare dată, negreșit.

Ni se tot spune să ne dezinfectăm. Ne spălam des, ne dezinfectăm corpul, hainele, casa. Aproape toți urmăm indicațiile. E foarte bine, toți ar trebui să ne protejam.

Ni s-a spus mereu și să ne iubim. Și toți ne-am urât. Nimeni nu a devenit mai bun pentru că așa e corect să faci.

Până când am văzut puterea Lui. Suntem nimic în fața Lui. Face cu noi ce vrea. Iată că nici știința nu poate lucra peste tot. Vedem azi când toți așteptăm o minune. Nu de la Dumnezeu, de la oamenii de știință. Dar tot Dumnezeu lucrează și prin ei. Și dacă El vrea așa să pătimim, așa va fi.

Inima nu și-o dezinfectează nimeni. Acum toți sunt mai înrăiți ca niciodată. Nu își dau seama că trebuie răbdare și rugăciune. Împăcare și iertare. Așteaptă toți o minune de la cercetători. Dar ei nu fac minuni. Decât credința poate.

Și totuși… Poate dacă ne-am dezinfecta și inimile la fel cum facem cu mâinile…

Dumnezeu știe ce-o mai fi.