Eu când eram de vârsta ta…

Eu când eram de vârsta ta… bla, bla.

Știu toate poveștile tatei. Mi le spunea mereu și mie și surorilor mele. Mergea prin zăpadă să adune lemne de foc încălțat în opinci doar cu niște ciorapi de lână făcuți de maica. Mâncau ce apucau, mai mult prune fierte și multă mămăligă. Ne făcea să ne simțim norocoase cu ce avem. Probabil ajunsese mai departe decât și-ar fi închipuit în copilărie că va ajunge. Nu înțelegeam prea multe, ascultam plictisită de multe ori, poveștile lui parcă fără sfârșit.

Am înțeles acum că el era un familist. Că ar fi făcut orice ca să ne fie nouă bine. Și-ar fi luat de la gură sa ne crească altfel decât a crescut el. Așa a și făcut, cu prețul vieții.

Aveam cam 20 de ani când mi-am pus piercing în buric. Am mâncat o mamă de bătaie atunci. Ehe… Nu înțelegeam incăpățânarea asta a lui de a nu renunța la ceva așa banal pentru anii ăia. Era de neconceput pentru el. La fel și lui i se părea incăpățânarea mea de a nu renunța. Mi l-a smuls pur și simplu din piele. Ce-am făcut eu? L-am pus la loc și n-am mai trecut pe acasă până nu s-a vindecat. Am renunțat la el mult mai târziu, după a doua sarcină. N-a rezolvat nimic. Nu regret nimic. Așa a fost să fie.

Acum îl aud pe tatăl copiilor mei zicând aceleași vorbe: “Eu când eram de vârsta ta”… Copiii deja știu ce urmează. Cum mânca el la țară ouăle prăjite direct din tigaie, cum mergea desculț pentru că bunica nu-i dădea încălțările de frica să nu le rupă. Că el se distra cu bicicleta prin sat și se scăldau nu știu pe unde.. Bla-bla pentru ăștia mici ai mei. Parcă asist la un deja-vu când aud întâmplările lui.

Nu-i învățăm nimic pe copii din întâmplările noastre. Nu, până nu învață ei singuri din ale lor. Poate mai devreme sau mai târziu. Dar vor afla singuri. Și abia atunci vor aprecia cu adevărat ce au. Vremurile de schimbă. Generațiile la fel. Nu se mai pupă ce era acum 30 de ani în România, cu ce se petrece acum.

Ca să te asculte copilul trebuie să cobori la nivelul lui. La propriu și la figurat. Cobori în genunchi și îl asculți. Chiar dacă nu pare logic, pentru el are sens. Ei trăiesc în lumea asta, nu în cea în care am trăit noi. Trebuie să îi raportăm la prezent, nu la trecut. Nimic nu îi face să te asculte mai mult decât faptul că te pui în pielea lor.

Poate ce credem noi acum că le face rău, pe ei îi face la modă. Încerc să înțeleg mai mult. Am fost și eu o neînțeleasă. Nu uit. Și nu o să fac niciodată pe Lupul moralist cu ai mei. Pentru că nu vreau dușmani din copiii mei. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

P.S. și eu dau ochii peste cap cu ei când povestește tati despre copilaria lui. 😂

2 gânduri despre &8222;Eu când eram de vârsta ta…&8221;

  1. Părinții n-ar trebui să-și pună în inferioritate copiii cu afirmații de tipul ”când eram de vârsta ta, eram zmeu paraleu și tu uite ce țâști-bâști ești”.

    În general copiii își respectă părinții, iar când își pierd respectul, e de obicei din cauza părinților.
    Ceea ce apreciază părinții (de la principiile de viață până la muzica ori mâncarea preferată) va fi apreciat și de copii, în virtutea faptului că mama și tata reprezintă un reper, o autoritate. Așa se formează o tradiție, o amprentă de familie. Tendințele fiecăruia sunt oricum divergente, ramurile se îndepărtează de trunchi, dar rămân legate de el.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s