Problemele dentare după naștere. Am avut nevoie de 5 implanturi

Publicat de de Anna Georgescu

Problemele dentare după sarcină. Am avut nevoie de 5 implanturi dentare, care au venit cu disconfort, durere și un cont bancar gol.

Am născut de două ori la distanță relativ mică. Am alăptat și am dat lor de la mine și ce nu aveam. Așa se face că nivelul vitaminei D din corp a ajuns la limită.

Așa că, dacă aveai un început de paradontoză, așa cum am eu, lipsa vitaminei D nu face decât să agraveze și mai mult.

Dantura e o problemă generală la mamele cu multe nașteri și nu numai. După naștere cade nu doar părul, dar mai cad și dinții. Sau se macină, cel puțin. Durează ceva până își revine corpul după naștere.

Așadar, vizitele la dentist au devenit o rutină pentru mine în ultimii ani. Am detectat paradontoza, in faza incipientă. Lucrări permanente nu puteam face încă. Am am urmat un tratament special împotriva ei de mai multe ori. Apoi unul de curățare în profunzime. Medicul paradontolog m-a sfătuit să revin după 6 săptămâni la alt control să vedem cum evoluează gingiile și dacă pot suporta adiție osoasă și implant dentar.

Dar a venit pandemia vieții și am intrerupt din nou avântul pe care abia îl prinsesem.

Bun. S-au redeschis cabinetele, acum era șansa mea.

Dentistul mi-a spus direct că am nevoie de cinci implanturi cu adiție osoasă și alte proceduri complicate pe care nu le mai rețin. Nu prea mă tem eu de intervenții chirurgicale. Doar am născut prin cezariană de două ori. Ce poate fi mai traumatizant de atât?

Am analizat situația și am zis că decât să mă doară de 5 ori, mai bine o dată. Adică m-am prezentat săptămâna asta și le-am pus pe toate. Nu, n-am vândut casa, dar nici mult nu mai aveam. A fost prima dată in viața mea când chiar am strâns bani. Pandemia mi-a făcut bine. City break-ul ăla din Aprilie care n-a mai avut loc, plus situația de urgentă, a rezultat mai mulți bani în cont. Nu suficienți, dar măcar o parte.

Am plecat de acasă cu noaptea-n cap cu gândul la toți oamenii ăia frumoși care râd cu gura până la urechi. Care au încredere și stima de sine level 100. La toți pe care îi admir. Mai ales că imaginea e foarte importantă pentru mine. Ea îmi aduce o parte din venituri, iar dacă nu investesc în asta pe termen lung o să am pierderi.

Am stat pe scaun cam 4 ore. Înlemnisem acolo. Nu m-a durut nimic în timpul intervenției. Doar puțin injecțiile cu anestezic, dar asta a fost la început.

Când am ajuns acasă eram deja umflată puțin. Nu mi-a plăcut faptul că medicul nu prea mi-a dat recomandări de după. Nu stă prea bine la comunicare. Noroc că am net bun. 🙄

La scurt timp a început și durerea. Din 5 implanturi, doar unul mă durea. Dar mă durea, nene. Gheață, lichide multe, antibiotic, calmante, toate pe mine. Și știi când n-ai voie să faci un lucru, că atunci îți vine mai mult? Eh, așa și eu. Mi-era foame. Prin toată durerea, aș fi mâncat de toate ce nu puteam. Lactate nu, alimente tari nu, nici măcar să-mi clătesc gura nu e indicat în prima zi. Sunt unele cheaguri de sânge care nu trebuie îndepărtate, pentru că pot provoca hemoragii.

Acum e a treia zi deja, de când le-am făcut. Tot umflată? Tot umflată. Tot cu durere? Tot cu durere. Dorm cu pastilele la cap. Arăt într-un mare fel, dar nu vă arăt. Acum mă duc să mai iau o pungă cu gheață din congelator. Mă scuzați. Ne mai auzim, dacă scap.

A, un sfat mic dacă se poate. Mergeți la dentist din timp, oricât de mică ar fi problema voastră. Decât să te coste o avere la sfârșit, când nu se mai poate face nimic, mai bine le rezolvi din timp.

Nu suport să văd copii obosiți și adormiți prin restaurante

Publicat de de Anna Georgescu

Mă aștept și la hate inutil când declar asta: nu suport sa văd copii obosiți și adormiți prin restaurante.

Eram la restaurant. Lângă masa noastră, o familie cu 2 copii. Vârstele lor aproximativ 2 și probabil 4 ani. Destul de târziu pentru ei, ora la care eram. Cel mic a plâns mai mult de o jumătate de oră. Avea suzetă, îi mai cădea, o mai spălau, o puneau înapoi în gurița celui mic, vizibil obosit. Celălalt, mai mare atent la telefon, nu-l mișca nimic. Nu vedea, nu auzea. Părinții destul de relaxați.

Dacă mă intrebi pe mine, poate prea relaxați. Cât timp a plâns, a plâns și inima în mine. N-am putut să mănânc. Mi-era greu să mă concentrez la altceva. Simțeam oboseala copilului. Poți să o iei pe Ana de lângă copii, dar nu poți sa scoți mama din ea niciodată. Simt și gândesc ca o mamă oriunde m-aș duce. Sentimentul ăsta de nevoie de protecție pentru cei mici a fost extrem de puternic toată seara.

Nu înțeleg cum puteau fi așa liniștiți părinții. Copilul a plâns mai mult de 30 de minute, până a adormit pe scaun singur. Cu lacrimile încă pe față, tatăl se uita pe telefon, mama fuma, copilul a adormit suspinând.

Puteți să mă contraziceți cu orice pretexte. Că n-au cu cine să-i lase. Că trebuie să mănânce și ei. Că trebuie să trăiască și ei. Sunt total de acord. Dar dacă rămâi piatră la lacrimile unui copil, care e obosit și cere somn prin toată ființa lui de 2 ani, atunci nu știu ce să cred.

Am fost amărâtă. Nu e posibil să ții copilul chinuit în așa condiții. E prea mic pentru asta. Respectă-i nevoile. Chiar nu putem să avem răbdare până mai cresc puțin?

Orice mi-ați spune, cu ce au făcut nu sunt de acord. Cina se ia mai devreme când ai copii. Pentru cei mici calitatea somnului e vitală. În creșterea, dar și in dezvoltarea lor. Altfel te înțelegi cu un copil relaxat, care a dormit suficient, într-un mediu prielnic. Altfel te înțelegi cu un copil care a adormit plângând, pe două scaune unite într-un restaurant cu o gaură în tavan, unde toți fumau, iar muzica live suna destul de tare. Copilul ăla a strigat cu toată puterea lui după brațele mamei. A țipat destul de tare încât să atragă atenția tuturor celor din restaurant. A strigat după un mediu în care s-ar fi simțit în siguranță, până a obosit și a adormit cu suspine și cu lacrimi șiroind pe obrajii lui mici. M-am simțit atât de rău. Nu am putut face nimic. Era la decizia alor lui. Care se prefăceau că totul e în ordine.

Când am făcut copii am luat în calcul și sacrificiile. Nu-l faci dacă nu ți le asumi. Nu-l faci dacă vrei să trăiești in continuare ca și cum nu l-ai avea.

Cred că mai mult de patru ani nu am mers la nicio nuntă, la nicio petrecere. Am știut că nu am pe nimeni să rămână cu ei, am rămas eu. Decât să-i culc pe scaun în restaurant, mai bine stau acasă cât e necesar. Și gata, că deja m-am amărât suficient.

Am plecat cu puțin până în ora 23. Ei au rămas acolo. Nu se grăbeau. Nici nu mai aveau de ce. Copilul încă trăgea din suzetă când începea trupa să cânte.

Alertă! Părinți fugiți de acasă la aniversarea căsătoriei

Publicat de de Anna Georgescu

Alertă! Părinți fugiți de-acasă la aniversarea căsătoriei în Argeș. 😊

Mie cel mai mult pe lume îmi place să stau cu copiii mei. Tot timpul mă vait că nu am timp suficient pentru ei. Și totuși i-am părăsit pentru câteva zile. Așa cum obișnuim de mulți ani, în August ne luam lumea în cap și mergem ca oamenii mari și fără griji să petrecem până noaptea târziu.

S-au împlinit deja 12 ani de la căsătorie. N-am vrut să fac mare haz din asta, dar tot am făcut. Nu știu cum se face că fără să vreau mereu petrecem cu fast.

Am redus cheltuielile la minim. Sau cel puțin așa mi-am propus. Rochie nouă n-am avut, doar de plajă una făcută de soacra mea. Care nu se pricepe la croit, dar n-a mai scăpat de mine, săraca. O prietenă mi-a dat o rochie albă în urmă cu câteva săptămâni, p-aia am purtat-o în ziua cea mare.

Ne-am trezit cu noaptea în cap și-am plecat la drum. Copiii bine mersi la țară la mama, nu ne-am făcut griji pentru ei. I-am sunat video în fiecare seară. Era bucuria zilei pentru toți. Ne-am propus să lăsăm deoparte grijile de părinți și am sfârșit prin a vorbi despre ei aproape tot timpul. 😊

Ne-am cazat într-un hotel foarte tare. Am avut gazda perfectă. Decor splendid, piscină curată, mâncare bună. Nu l-aș fi descoperit dacă nu avea soțul interdicție să părăsească țara. Așa am fost nevoiți să descoperim locuri frumoase în România. Și sunt destule, vă asigur. Trebuie doar să le căutăm.

Am mâncat și în stațiune. La restaurantul Hanul cu pește și la restaurantul lui chef Cătălin Scărlătescu. Chiar lângă Alezzi situat, soțul a pus la cale cu ospătarii o surpriză plăcută. Lumânări și artificii la o prăjitură. A fost așa frumos să-ți ureze toți numai de bine. Mâncare bună am mâncat la ambele restaurante.

În ziua cea mare, la micul dejun, de nicăieri a apărut soțul cu buchetul miresei. Mereu apelează la florăria TheMaflower din Constanța. Ne-au făcut și un cadou surpriză, dar și o felicitare scrisă de mâna. Ziua a început bine de dimineață.

S-a gătit mireasa, apoi am mers împreună la biserică. Am mers cu daruri și acolo. Trebuia să mulțumim pentru tot ce avem. Doar divinitatea ne ține uniți și sănătoși. A urmat plaja și cina. Am avut parte de multe ședințe foto. Soțul meu e cel mai talentat. Avem niște cadre superbe.

Intr-o zi am mers din nou la cochilia în comuna Tuzla. Am găsit-o mai frumoasă decât anul trecut. Marea era pur și simplu fantastică.

Am băut vin și am stat la taclale. Am râs mult. Nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți, iar ăsta mi se pare cel mai tare lucru.

Când am venit la mare, pe drum era să ne strângem de gât. Nu ne trebuie multe nici ca să ne certăm. Ca orice cuplu normal. Că doar n-om fi noi ideali intre cupluri. Dar ne-am împăcat repede, am dat muzica tare și am uitat repede. Ca întodeauna.

Așa bine ne fac plecările în doi. Suntem secătuiți de dorul copiilor, dar încărcați cu energie pozitivă, numai bună de transmis și lor.

Acum stau la piscină, mă mai bucur puțin de vacanță. Urmează o săptămână plină. Am nevoie.

Ce vreau să mai zic? Că sunt binecuvântată să primesc sute de mesaje pe rețelele de socializare. Că îmi amintesc cu drag și de sutele de oameni de la nunta noastră de acum 12 ani. Au venit într-un număr neașteptat de mare. Că bunătatea pe care de acum avut parte atunci și acum sper să vi se întoarcă în viață în mod neașteptat. Vreau să le mulțumesc din suflet celor care m-au felicitat și prin mesaje private. M-au motivat să nu mă opresc din ce fac, că fac bine. Vă iubesc pe toți și declar că nu știu dacă există fericire, dar momente fericite, există. E ăsta pe care îl trăiesc acum.

Îndrăzniți și plecați doar voi doi o zi, câteva ore, o oră. Cât puteți, faceți asta. Face bine la psihic, la inimă și la cuplu.

12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap

Publicat de de Anna Georgescu

Azi se împlinesc 12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap soțului meu. Ce noroc a dat în ziua aia peste el! 😊

Glumesc, pe 16 August 2008 am câștigat amândoi. Poate mai mult, eu.

Nu vreau să fac texte siropoase, deși ar merita. Tipu’ ăsta cu care îmi împart viața la bune și la rele, a fost mereu lângă mine.

Nu e lucru pe pământ să nu mi-l doresc, ca el să nu se zbată să mi-l aducă. Poate decât luna de pe cer, dar și pe aia mi-ar trage o mai aproape când e plină și strălucește tare.

Titlul n-are legătură cu realitatea. Eu sunt aia norocoasă în relație. Tată de excepție, iubit de milioane, prieten de nădejde, el nu zice nu, la nicio tâmpenie de-a mea. Și sunt multe, credeți-mă. Am vrut lecții de canto, am avut. Am vrut excursii și timp pentru mine, mi le-a dat. Am vrut poze, am cu miile, toate făcute de el. Am vrut cursuri peste cursuri și sute de conferințe, m-a dus el însuși. E genul de bărbat care nu se rușinează atunci când trebuie să stea în genunchi ca să prindă un cadru bun.

Când rămânem acasă singuri, îmi pune bigudiuri și dimineața își face griji dacă îmi sta părul bine. Gătește pentru noi, așa cum o fac și eu pentru ei. El e jumătatea mea bună. Și nu o să am niciodată destule cuvinte ca să-i mulțumesc că m-a ales.

Îmi spune cu drag cât însemn pentru el. Se mândrește cu noi, familia lui e totul pentru el. Încă își face griji să nu mă piardă. Chiar și după atâția ani. Și asta înseamnă mult pentru mine. Nu renunță la noi, orice s-ar întâmpla. Așa cum n-a renunțat nici în urmă cu 12 ani.

Așa e el. Bun, prietenos, curajos, empatic, darnic, blând. Cine îl cunoaște știe că nu exagerez cu nimic. N-am auzit vreun om care să spună ceva urât despre el. N-ai cum. Ajută cu drag pe oricine, străinii, oamenii de pe stradă… Dar cel mai mult la el admir curajul. Nu există situație prea periculoasă pentru el. Intră în foc, literalmente, pentru oricine e la necaz.

Că mai sunt momente în care vrem să ne omorâm? Eh, cine nu recunoaște, minte. Toți avem probleme. Toți ne certăm, ne supărăm, spunem vorbe pe care am fi vrut să nu le spunem. Ideea e că am învățat să iertăm unul altuia cu mai multă ușurintă. Suntem oameni, până la urmă. Suntem supuși destinului, nimeni nu știe ce va fi. Așa că dacă iubești , nu renunța. Dragostea sinceră e atât de rară!

S-au opus mulți nebuniei noastre atunci când am decis să ne căsătorim. Poate eram prea imaturi, poate eram prea orbi, o fi zis. Dar eu cred că dacă dragostea e reală, nu se termină niciodată. Ea se transformă, crește, capătă alte forme, dar rămâne. Și știu că din asta au ieșit multe lucruri bune. Cel puțin două, copiii noștri frumoși.

Acum 12 ani mă lua de acasă cu o limuzină și cu alai mare. A spus mereu că sunt prințesa lui. M-a făcut să mă simt așa aproape în toate zilele de când suntem împreună. Azi o să dăm grijile la o parte, o să dăm muzica tare și o să conducem fără o destinație anume. Exact ca atunci când ne-am căsătorit. Nu știu unde o să mă ducă viața, dar dacă e el lângă mine, știu că o să fiu fericită.

Am avut o viață cu de toate lângă el. Și nu regret nimic. Poate decât că trece prea repede.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Publicat de de Anna Georgescu

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.

În Argeș nu se dansează, vai de păcatele mele

Publicat de de Anna Georgescu

În Argeș nu se dansează. E lege dată, fraților.

Săptămâna trecută am fost la petrecere. Lucrurile sunt clare. Localurile se închid la ora 22 în timpul săptămânii, la la ora 23 în weekend.

Eu, petrecăreață de meserie, de cand am auzit noile reguli, mă cert în gând că m-am născut în gând în județul greșit. La noi se poartă mască obligatoriu și pe stradă. Vai de păcatele mele. Am un coș în barbă de toată frumusețea. O port la serviciu vreo 8-9 ore in combinație cu manusi de plastic și apoi dacă mai vreau să stau și eu pe afară, tot așa, cu mască. Pff, la 38 de grade e vis. Dar legea e lege și o respectăm ca să ne protejăm pe noi și pe cei dragi.

Dar ce mă fac la party?

Adică la party la un polițist. Care respecta legea nene, nu așa. Toți au venit cu măști. Cum altfel? Distanțarea socială a fost în limitele alea de sus, cele mai limite. Au fost și copii, dar soțul meu e cel mai panicat de pe pământ. Nu a fost de acord să-i luăm și noi. 😔

Ei, nu-i nimic. Ne descurcam și singuri. 😜

Ca mă tot întreba lumea cât mi-a luat să mă pregătesc. Cred că s-au gândit că eu doar asta fac. Mă moțez și mă gătesc.

Și le zic aici cum sta treaba.

Păi, m-am trezit la 6 jumate de dimineață. Până la ora 11 când trebuia să merg să machiez o prietenă, era mâncarea gata. Și ora de sport aferentă, desigur. Ciorbă și felul doi pentru mușterii mei.

Am venit repede acasă și am culcat copiii la prânz. Erau deja mâncați când am venit. M-a salvat tatăl lor aici.

Apoi i-am dus la țară. M-am chinuit să îmi Iu rochia aia strâmtă pe mine și să par și eu cât mai tânără și fit.

Aveam un chef de dans, de mamă, mamă. Da’ cu cine? Nu l-am putut urni de la masă pe domnul soț. Nu e voie și nu e voie. Am încercat eu cu de toate. Că știi suntem căsătoriți și dacă dansăm doar noi, e voie. I-am zis ca am discutat cu ceilalati și ne lasă. N-a mers, nimic n-a mers cu el. Dar a fost frumos. Mi-a făcut poze multe și l-am iertat. La final, adică la 11 noaptea, simteam că mai trebuie să fac ceva. Era prea devreme să mă duc acasă. Mai ales că băieții erau plecați. M-a mai dat o tură cu mașina să nu plec chiar amărâtă și aia a fost. Dar lasă, că plec eu la mare și acolo ai voie să dansezi. 😊