Campania “Femei puternice” miroase a bani

Publicat de de Anna Georgescu

Campania femei puternice miroase a bani pentru unii.

Am început campania “Femei puternice” pentru a scoate în față femeile care au într-adevăr o forță specială. Știți cum venim noi acasă de pe undeva și căutăm o pastilă de cap pentru o migrenă apărută din senin? Sau când ne supăra lucruri care pentru alții ar fi o binecuvântare?

Ei bine, sunt femei cu povești de viață înălțătoare. Care s-au ridicat din nimic. Care au pierdut tot, au rămas doar cu speranța și aia a fost suficient. M-am gândit că un exemplu așa ar da de gândit. Că ar fi un gest civic, o chestiune socială făcută de mine. M-am simțit de ajutor.

Le-am căutat pe fiecare în parte. Am fost la ele acasă, am vrut să le simt emoția. Am scris despre ele mândră că pot fi parte din povestea lor, chiar și în scris.

Multe m-au refuzat. Nu au avut putere să dezvăluie povestea lor lumii. Mulți nu o cunosc, iar ele vor să rămână așa. Le-am respectat alegerea. Vor să trăiască liniștit. Nu au nevoie de cuvinte de încurajare ca să își știe valoarea. Le-am apreciat mai mult.

Am tot întrebat în stânga și în dreapta. Și la un moment dat, am întrebat o femeie care părea că a reușit. O apreciam când vedeam că în general apărea cu un zâmbet pe față. Și am îndrăznit să o întreb dacă vrea să spună lumii povestea ei, prin mine. Am început să o asigur de toată bunăvoința mea. Nu aș fi scris nimic din ce nu ar fi dorit. Voiam doar adevărul pe care l-a trăit, ca noi ceilalți să ne apreciem mai mult viețile. Atât. Nimic mai mult.

Brusc, în timp ce vorbeam m-a întrebat ce îmi iese mie. Nimic. Doar o satisfacție personală. E un proiect în care cred. Pornit din dorința de a scrie. N-a mers așa. M-a întrebat ce îi iese ei. Nimic. Tot nimic. E doar o poveste. Eu nu am bani pentru plata oamenilor. Eu nu primesc la rândul meu nimic, în afară de reacțiile celor care citesc. De ce mereu trebuie să fie vorba despre bani? De ce nu încercam să dăruim și fără câștig? M-am simțit mică. Avea nevoie de bani? Vă asigur că nu. Situația ei materială acum nu era de speriat. Are o afacere. Banii ar fi fost doar așa, un câștig ușor. Și asta e mai trist decât orice.

Blogul meu e doar o pasiune. Rar câștig din asta. Și o fac pentru că îmi respect munca. Altfel ați fi fost bombardați cu tot felul de reclame dubioase. Dar aleg conștient atunci când fac reclamă la ceva. Și se vede când fac asta. Advertorialele sunt notate cu litera P în paranteze. Nu vrei, nu citești. E simplu. Dar pentru o cauză socială, când tu vezi ca ai trecut prin atâtea, să mai cauți câștig, mi se pare abject. Și nu mai mai vreau să dezvolt. Dacă știți pe cineva care are o poveste specială și vrea să o dezvăluie gratuit, știți unde mă găsiți. Bani nu am, decât timp și incurajari pentru femeile puternice. 😊

Știre de ultim moment: azi s-au deschis cinematografele

Publicat de de Anna Georgescu

Azi am ieșit de la serviciu pe la 17:30.

G cică: “Copiii sunt la mama, mergem până la Pitești să plătesc ceva.” Ok, mergem, mi-e o foame de lup.

Am plătit, am dat o tură de oraș, apoi zice să mergem la mall. Aveam niște alea de cumpărat, de ce sa zic. Acolo, în loc să facă dreapta spre rastaurante, mergem direct în față. Cinema City, deschis. Ce mă? Când s-a întâmplat asta? Cât am stat la serviciu? Așa multe s-au schimbat de azi de dimineața?

Îl tot bătusem la cap cu filmele. Eram intr-o depresie totală că nu mai am viață socială. Spuneam, când se deschid sălile de cinema, o să fiu prima la coadă la popcorn.

Azi a venit ziua aia. N-am fost prima, n-am fost pe fază. Nu prea sunt la actualitate cu nimic când lucrez. Habar n-aveam.

Când am ajuns acolo, rai nenică. Mirosul de popcorn proaspăt, muzica de film tare care mă surzea, vis. Până când ne-a zis că trebuie să stăm la un scaun distanță. Pff, eu pe cine mai pocnesc când e o scenă mai intensă? El a fost cam bucuros, am vazut din priviri. A fost nevoie și de o altă pungă de popcorn. Prima a rămas la mămica ei. V-am zis că aveam o foame de lup.

Ce am mai observat? Că aerul condiționat lipsea. Probabil nu e ok pentru siguranța publicului prin particulele care ar circula odată cu el. Mie mi-a fost cald, sau eram obișnuita cu răcoarea din sala de altădată. Din când în când aveam senzația să dau 10 secunde mai departe. Netflixul prezent în ultimele luni și-a cam pus amprenta. Când am ieșit pe colo prin spate, îmi venea să râd de bucurie. Ziceai că am descoperit apa caldă. N-am zis nimic, să nu sperii oamenii. Dar ne-am oprit putin și pac! Poză de final, să imortalizez momentul.

Mi-a fost dor să plec la film. Nici nu știam cât, până n-am ajuns acolo. Eu sunt optimistă, viața o să revină la normal, curând. Tot ce trebuie să facem e să nu vorbim despre 2020.

Acum, liniște, culc copiii. Am ajuns la timp să ne facem ritualul de seară. Mâine e sâmbătă și vă dau un sfat, dacă îmi permiteți: mergeți la film ca și cum n-ar fi pandemie. 😜

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație

Publicat de de Anna Georgescu

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație, nu ca să împrăștiem virusul, nici sa irosim resursele planetei și nici ca să fie cei mici tratați special.

De când mă știu, in prima zi de școală aveam un buchet pentru doamna. Nu era mare lucru. De obicei avea maica în grădinița de la puț niște tufănici. Vara, la sfârșitul anului școlar, luam mereu niște bujori roz.

Mi-a intrat în sistem să fac asta.

Acum, în pandemie, s-a tot vehiculat vestea că nu e ok să mai duci flori. De fapt , recomandarea autorităților a fost de așa natură. Bucuria cârcotașilor. Celor care urăsc să dăruiască educatorilor, învățătorilor sau profesorilor flori.

Cum așa? Care e de fapt scopul buchetului de flori?

Personal, florile sunt o formă de respect. Un om însărcinat cu educația vlăstarelor de oameni merită apreciere. Educația e un factor decisiv, absolut necesar în țara noastră. Florile le dăruim pentru educație. Nu pentru ca să fie copiii tratati diferit. Nici nu mi-aș dori asta, personal. Șansele la educație trebuie să fie egale. E în puterea noastră să îi învățăm pe copiii să pună preț pe educație, iar asta înseamnă un tribut oamenilor care au meseria de a șlefui alți oameni. Și mai ales să-i învățam că gestul de a oferi o floare e măreț și de bun simț.

Profesorii nu așteptă asta. Ei sunt acolo indiferent de mărimea buchetului. Ei își fac meseria oricum. Nu contează dacă primesc flori sau nu. Nu asta e important pentru ei. Satisfacția lor va fi la final. Sau peste ani. Când din niște pui de om, care au intrat pe poarta școlii fără niciun gând, au ieșit mai înțelepți. Când ajung departe și ei își vor aminti cu drag că cel care le-a pus stiloul în mână pentru prima dată, au fost ei, profesorii.

E greu pentru toți să ne adaptăm la noile reguli. Niciodată în istorie, nu s-au mai desfășurat cursurile în așa mod. E un început pentru toți. Copiii în general, se adaptează repede. Profesorii sunt cei care au mai multe de făcut acum. Și ei chiar merită toată aprecierea noastră. Aprecierea și toate florile din lume.

Băieții noștri au intrat pe rând azi. Exact așa cum sunt ei. Unul calm și liniștit, altul vesel, alergând într-un picior până la clasă. Aveam emoții, mai ales pentru cel mic. Dar îi place. Pentru mine a fost mai greu, nicidecum pentru el. Să-l văd băiat mare și atât de încrezător. Cred că o să fie bine. Mami a fost lângă ei azi. Asta e binecuvântarea zilei. ❤️

În străinătate sunt câinii cu covrigi în coadă

Publicat de de Anna Georgescu

În România, ca în majoritatea statelor planetei, masca e obligatorie în spațiile închise.

Fapt adevărat, ceea ce urmează să vă povestesc.

Un domn intră la noi la serviciu fără mască. Colega îi spune că trebuie musai. Se foiește, se codește, până la urmă o pune. O pune la sanchi, așa la buze puțin. În fine, nu mai comentez. Nu rezistă cu ea pusă corect 3 minute cât durează operațiunea, noi 9 ore ce să mai zicem?

Alt client, observă supărat ce se discută cu privire la atenționarea de a purta masca corect. Îi vine rândul și începe. El n-a mai întâlnit așa ceva decât în România. Fusese în vacanță în Bulgaria și acolo lumea n-avea treabă de mască. Nu purta nimeni din spusele lui. Nu i-a zis nimeni să o poarte. Numai în România e așa. Țară de c…. Pff! A ajuns la concluzia asta foarte repede. După o săptămână de vacanță, probabil.

Alții care lucrează in afara vin și de denumesc conturile și cardurile în toate limbile pământului, mai puțin în română. Au uitat și să mai vorbească limba pe care o știu de când se știu pe pământ. Toate sunt mai frumoase în alte țări. Și oamenii mai fericiți, bănuiesc. Nu ca ei. Parcă și amenzile din alte țări le plătești mai repede decât cele de la noi. Acolo legea e lege. Păi, ar fi și la noi dacă s-ar respecta.

Intru pe Facebook și îmi vin în feed numai postări răutăcioase. De exemplu, cum se curăță plajele în Bulgaria. La noi nu vezi așa ceva. Ba uite, că eu am văzut numai plaje curate în România anu’ ăsta.

Alta că unu’ a călcat intr-o baltă. Că dacă era trotoarul ca în palmă nu se întâmpla asta. Alții sunt nemulțumiți de iarbă care nu crește cum trebuie, de gunoaie și așa mai departe.

E vorba un curent ascendent de instigare la ură. Unii, în nefericirea lor, atacă. Atacă des, pe oricine, orice le iese în cale. Și se pierd în amănunte. Și își consumă nervii și energia inutil.

Sunt oameni care muncesc de dimineața până seara și găsesc bucurii în cele mai mărunte lucruri. Arată și ei un apus, o plimbare în parc, un câine drăguț. Jur că îi apreciez mai mult. Sunt oameni care muncesc în străinătate de ani buni. Care vin în vacanță aici și le vine să pupe pământul când ajung pe pământ românesc. Dar ei știu să fie fericiți în alt fel. Ei nu uită limba și vorbesc cu drag româna fără să arate prin toți porii că el vine din altă țară. Știu ei mai bine cu ce se mănâncă străinătatea. Acolo nu sunt câinii cu covrigi în coadă. Doar legi mai bune și popoare mai educate. În rest, toți o apă și un pământ.

Și la nivel macro, cât crezi că a contat postarea răutăcioasă a unuia pe Facebook? Cam în van, vă asigur. Dacă vrei să schimbi ceva, o faci. Nu prin postări d-astea care atrag vreo 12 likeuri, prin fapte adevărate. Dar, ce vreți? România e de c…. În afară nu vezi așa ceva niciodată. 🙄

Sunt ca o vedetă de film într-o lume fără artificii

Publicat de de Anna Georgescu

Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️