-Mami, îmi cumperi și d-asta?-Sigur că da, iubirea mea. Când o să fie ziua ta

Publicat de de Anna Georgescu

Copiii vor tot timpul câte ceva. Fie că văd la tv, fie că își doresc ce văd ca au colegii lor, ei tot timpul îmi zic că vor să le cumpăr câte ceva. Niciodată nu le-am zis nu. Am spus să țină minte că o să le cumpăr de ziua lor.

Preferințele lor se schimbă de la o zi la alta. Nu-și mai doresc azi ce voiau ieri și tot așa. Într-un final, la ziua lor, rămân vreo două, trei cadouri. Bun…. Iată că a venit ziua lui.

A uitat ce a zis tot anul că vrea. A ales repede vreo 3 cadouri. I-am zis că primește două, iar al treilea pentru că e scump, poate îi scrie lui Moș Crăciun. Ne-a zis că moșul e cineva pe care îl plătim noi și el se preface că ni le aduce de la Polul Nord. 😱 Ups! Ne-a prins. A fost frumos cât a durat, dar acum e băiat mare. Când l-am întrebat de ce spune asta a zis că l-a recunoscut pe Moș de la o petrecere a unei fetițe. 🤦🏼‍♀️

Altă dată, când a venit vorba de manele a zis că el nu prea e de acord cu ele pentru că cei care cântă nu sunt modești. Tocmai învățase la școală ce înseamnă asta.

Viața la 9 ani nu e așa ușoară cum cred alții. Îți dai seama că Moș Crăciun nu există. Trebuie să știi cum să faci față unor adevăruri ascunse. Dar mai ales cum să treacă ziua și să nu-l omori pe fratele tău în jocuri, că apoi e prăpăd. 😂

Azi de ziua lui am vrut să-i ofer cât mai multe. Să simtă că e special. A cerut Fornetti cu ciocolată. Prima dată a încercat cu 5. Apoi a zis că vrea 10 când a vazut că suntem de acord. Era închis, ce să vezi. Mâine nu mai e valabil, chiar dacă deschide.😂 A vrut pizza, a primit. A vrut pe munte la zăpadă, a primit. Când și-a văzut unul dintre cadouri a zâmbit stângaci de emoție și nu-și mai găsea cuvintele. I-am cântat toată ziua. Am fost măscăriciul lor. M-am costumat cu ei, de, doar e născut de Halloween.

Apoi am dansat, l-am încurajat, l-am iubit și i-am arătat cât e de important pentru noi.

La sfârșitul zilei a zis că vrea să se culce la 11 noaptea. Ei, stai, nici chiar așa. Am negociat, a rămas la 10. Înainte să intru în pat, vine și mă îmbrățișează atât de tare încât am zis că îmi pierd respirația. Avea emoții in glas. Abia vorbea:

⁃ “Mami, îți mulțumesc pentru ziua asta frumoasă. Vreau să mai zic ceva, dar îmi vine să plâng.”

I-am zis că el merită mult mai mult, nu are de ce să-mi mulțumească. Eu îi mulțumesc pentru că mă iubește așa cum îl iubesc și eu.

Doarme singur de obicei, dar în seara asta o să doarmă cu mine. Decizia asta ne face fericiți pe amândoi. Dar lucrul care mă face cu adevărat fericită e acela că el știe să spună te iubesc. Și o zice tare și neașteptat. Fără teamă și rușine. Știe să mulțumească și sa aprecieze. Știe cum să facă să ne facă fericiți că îl avem in fiecare zi.

Te iubesc și eu G. Mami e mândră de tine.

Am lipsit de la școală, ca să mă duc cu vaca

Publicat de de Anna Georgescu

A trecut mult timp până să îmi asum asta: am lipsit de la școală să mă duc cu vaca.

Eram în clasa a III-a când s-a întâmplat. Eram la școala din sat, învățam după amiaza. De dimineața mama m-a trimis cu vaca. Urma ca la ora 11 să vină la mine. Sau să aflu eu cât e ceasul și să vin acasă. Școala era peste drum de mine, puțin mai la vale. Aveam timp intr-o oră să mă pregătesc. Nu știu cum s-a făcut că nu am aflat cât e ceasul. Era prea târziu să mă mai duc am aflat. Prima ora trecuse deja. Am lipsit în ziua aia. Am certat-o pe mama, am plâns, dar nu mai aveam ce să fac.

A doua zi eram toții la careu. Doamna ne punea în rânduri, fiecare după clasa lui. Acolo la careu m-a întrebat de ce lipsisem. Am fost mirată de întrebare, dar am răspuns repede că fusesem bolnavă. Mi-era rușine să zic acolo în fața tuturor copiilor că fusesem cu vaca la păscut. Și atunci doamna m-a întrebat tare dacă nu cumva fusesem cu vaca. Am crezut că intru în pământ de rușine. Am recunoscut, era clar că aflase.

Mi-am dat seama imediat cine îi spusese. Un coleg care mă vizitase cu o zi în urmă. Cred că de atunci, niciodată în viața mea nu am fost mai jenată. Aveam noaptea coșmaruri că nu ajung la timp la școală. Au fost ani întregi în care tot visam că nu reușesc să ajung la timp la școală. Tot ani întregi mi-au trebuit și să-l iert pe colegul care m-a pârât. N-am spus nimănui asta.

Probabil eram prea mică să știu că toate trec. Mi-am dat seama că nici la liceu nu scăpasem de coșmaruri. Aveam tot timpul o mască pe care o afișam când mă simțeam inconfortabil. Era o răceală și o distanțare pe care și azi o regăsesc în unele situații.

Acum cred că m-am făcut mare. Nu mi-e rușine cu mine. Îmi asum că intr-o zi am lipsit de la școală să merg cu vaca la păscut. O zi în care am stat cu cea care hrănea toată famila. Și nu-mi e rușine să spun să audă toată lumea. Că eu m-am schimbat și nu-mi mai păsa de aparențe. Sau de părerile lor. Și parca tare mi-ar fi plăcut să-mi spună cineva asta mai demult. Să nu mai am frica sau rușinea după mine atâția ani. Dar, toate la timpul lor, jena a trecut, lumea a uitat, iar eu m-am vindecat. Totuși n-am uitat și v-am spus și vouă. Asta ca să știți că dacă v-ați simțit prost într-un moment al vieții, au mai fost și alții. Și a trecut. Toate trec.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

Publicat de de Anna Georgescu

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

N-am avut Covid, am fost doar bolnavă

Publicat de de Anna Georgescu

Anunț pentru curioși: n-am avut Covid, am fost doar bolnavă, să știți.

Nu pot să cred că încă mai sunt oameni care cred că noul virus e o conspirație mondială de exterminare a populației.

Când sunt atâtea cazuri de decese, când oamenii mor cu miile, încă mai sunt unii care nu cred că există Covid 19.

Am avut și noi în familie un deces. Un om vesel, inteligent și cu un simț al umorului incredibil, a plecat dintre noi. Fulgerător, brusc, acum nu-l vom mai întâlni niciodată. Nici nu am avut ocazia să ne luăm rămas bun. Un rămas bun de la un om bun. Nimeni nu a crezut că se va ajunge aici. Poate nici măcar el. Dar asta s-a întâmplat, iar noi am rămas șocați de dispariția sa. Nu înțelegem durerea celor apropiați lui. Putem doar bănui prin ce trec. E groaznic să știi că nu mai există opțiuni de salvare a vieții cuiva. Când îți dorești să lupte și să nu se mai poată.

Și noi am fost bolnavi. Pe rând, mai întâi copilul nr 1, apoi celălat, apoi eu și tatăl, într-un final. O gripă sezonieră, nimic mai mult. Simptome speciale sau neobișnuite nu au fost. Medicul de familie nu a considerat că trebuie să facem testul. Și noi ne-am conformat. Că doar nu suntem noi mai deștepți decât medicii.

Și totuși unii au crezut că suntem infectați. Trebuia test musai. Nu am făcut, nu am avut, dar am limitat cât am putut deplasările. În câteva zile am fost bine toți. Nu înțeleg, de ce au impresia toți că se pricep la diagnostice? Nu mai poate omu’ să fie răcit, că gata, are covid?

Virusul are manifestări diferite la fiecare persoană în parte. Poate un om care crede că nu-l are, chiar e infectat. Și invers. Decid medicii unde e loc de interpretare, nu noi. Așa că, hai, să nu mai tragem concluzii înainte să știm.

E important de știut că noul virus ucide în fiecare zi. Poate nu pe noi, tinerii, poate pe cineva drag nouă. Pentru asta trebuie să ne protejăm cât mai mult. Oamenii chiar mor și noi negăm existența bolii.