6 ani de Annazidezi

Publicat de de Anna Georgescu

6 ani de Annazidezi înseamnă unul din primele bloguri de parenting din România.

La mulți ani, blogule!🥳

Azi, în urmă cu 6 ani se năștea blogul. Nu știam cum trebuie să fie, dar am încercat. Un blog e unic și se face pe o singură adresă de mail. Așa că prima idee de blog nu a funcționat cum trebuie și am pierdut șansa de a face pe adresa mea de mail. Desigur, nu am renunțat, am luat adresa soțului și am mai încercat o dată. Acum soțul primește notificări la fiecare articol publicat și bombăne. 😂

Am făcut o listă cu nume din care să aleg numele site-ului. Exact ca la nașterea unui copil, m-am îngrijit de toate. Aveam o idee de blog ca un jurnal zilnic în care să scriu. Numele erau simple și ușor de ținut minte. Voiam să fie ceva unic. Nu mă vedeam o zâna, sau poate o mămică, ceea ce chiar eram, mă vedeam doar eu ca o femeie dornică de scris.

Am o singură prietenă mai bună cu care vorbesc zilnic. Ea și cel care m-a îndemnat să fac asta, au ales. Annazidezi a rămas numele sub care aveam să scriu.

A fost cu noroc, acum când privesc în urmă la toți oamenii pe care i-am cunoscut. Nimic nu e întâmplator în viață. Totul se petrece cu un motiv și toți oamenii care intră în viața noastră vin cu un scop. Unii ca o binecuvântare, alții ca o lecție.

Știu că au fost și piedici câteodată. Am deranjat persoane fără să știu. Unele mi-au cerut să șterg articole. Nu s-a întâmplat asta nicicând. Regula mea de aur e că un articol scris nu se mai șterge.

Am scris doar când am avut inspirație. Niciodată nu am scris pentru că trebuie umplut spațiul cu ceva. Am recomandat produse doar care au corespuns cu nevoile mele, niciodată pentru câștig. Am și refuzat multe oferte. Nu m-am gândit așa departe când am început să scriu. Că eu chiar pot să câștig bani. A venit natural. Nu m-am zbătut pentru nimic. A venit pur și simplu. Dar am muncit pentru el în toți anii ăștia. Au fost nopți în care am scris plângând. Au fost zile în care am tăcut ca să pot scrie. E o latură a mea pe care o prezint doar în scris pe blog. Pentru că dacă vrei să mă cunosti ca un întreg mai întâi trebuie să ma citești.

Aici mi-am scris toate gândurile, bucuriile și frământările mele. Au rezonat și alții cu mine, iar asta mi-a adus bucuria după care tânjeam.

Sunt mulți care îmi spun ironic, atunci când vine vorba despre mine, Annazidezi. Zâmbesc când aud și mă bucură faptul că asta sunt pentru ei. Sunt și mai mulți care respectă ce fac și mă încurajează. Soțul meu a fost alături de mine mereu. Eu eram bloggerița care venea însoțită tot timpul. Pentru mine asta a contat enorm. Prietena mea bună mereu a aruncat un ochi înainte și m-a corectat, susținut sau mustrat. Ei sunt alături de mine necondiționat, spun asta cu mâna pe inimă.

Tuturor celor care pus un like, un comentariu, un gând sau chiar l-au citit în umbră le mulțumesc infinit. Azi sunt urmărită pe pagina de blog de peste 400 de bloguri, am o pagină de Facebook care numără peste 3000 de urmăritori, iar pe Instagram suntem aproape 2000. Annazidezi e mare, din ce în ce mai mare, iar asta o datorez oamenilor. Tuturor celor 5000 care intră lunar și citesc. Mă înclin în fața voastră și vă mulțumesc din tot sufletul. Vă iubesc pe toți și toate gândurile mele bune astăzi sunt îndreptate către voi. ❤️

La mulți ani, Annazidezi, fetița mea mare născută din gândurile mele!

Revoluția Pop it! Jucăria copiilor “stresați”

Publicat de de Anna Georgescu

Revoluția Pop it. Jucăria copiilor “stresați” aș numi-o.

Au venit copiii intr-o zi de la școală cu o chestie din plastic cu niște găurele în ea. N-am băgat de seama ce se face cu ea. Au zis că le-a dat-o o colegă. În fine. Peste vreo săptămâna i-a înapoiat-o și au început cererile. Că vor și ei, că toți copiii au, bla, bla, bla. Zic, păi să le iau și lor, mai mult ca să scap de gura lor.

Intru pe net să comand. Eram curioasă ce e. De la ei n-am înțeles ce se face cu ea. Vedeam că se dau bulele alea în sus și în jos.

Ce e Pop it? Pop it e o jucărie antistres, se pare. In diferite forme și culori, nu face nimic în afară de ai destresa pe copii. Prețurile variază, sunt de la 25 RON în sus. Ulterior mi-a mai zis un nepot că e super interesantă, că își dorește și el. Să ce? Ce să facă cu ea, nu știu. Să-i dea bulele în sus și în jos. Oau! N-am mai pomenit.

Ieri am mers în vizită la sora mea. Ghici ce? Avea și nepoțica mea toate mărimile și culorile. Ai mamă! Și tu?

Azi am primit un mesaj cu pop it en gross. Nu se găsește încă la noi in oraș. L-am trimis și eu către cineva care are magazin și poate aduce. Când m-a întrebat ce jucărie e asta nici n-am știut cum să răspund. O jucărie la modă, știu eu? O bucată de plastic care a atras copiii mai mult decât credeam vreodată.

Așadar, avem copii foarte stresați, dacă pe ei i-a înnebunit o jucărie antistres. S-a dus era jucăriilor interactive. Acum toți caută ceva relaxant, simplu și colorat. Nu mă așteptam să își dorească un lucru atât de simplu. Mă bucură pe de o parte, pentru că au uitat de PS5 pentru moment.🤦🏼‍♀️

Rolul fratelui mai mare

Publicat de de Anna Georgescu
Rolul fratelui mai mare încep să-l descopăr abia acum când băieții mei s-au făcut mari.

De fiecare dată când mergem undeva în vizită toată atenția o atrage copilul cel mic. Toți oamenii vorbesc cu el. E drept, e și mai sociabil, se face plăcut de cum își face apariția. O fi de vină freza, fățuca aia de omuleț drăgălaș sau poznele pe care le face, cert e că el e mereu în centrul atenției.

Mereu am încercat să nu fac diferențe intre ei. Și totuși de multe ori mă trezesc că zic: “Lasă-l mami, că el e mai mic”. De parcă asta îl face intangibil. Ce rau îmi pare ca am mai zis asta câteodată. Pentru ca ei sunt importanți pentru mine amândoi. Nu doar cel mic. Uite așa i s-a urcat la cap lu’ ăla mic, iar cel mare trebuie să lase mereu de la el. Pleacă uneori trist și îl aud cum vorbește cu ursulețul lui de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Total greșit. Inima lui e intr-o luptă continuă pentru a ne câștiga atenția. Chiar dacă nu arată asta.

Acum, situația cu mezinul e dramatică. Faptul că drăgălășenia lui l-a scăpat din multe necazuri, acum nu o mai poate face. La școală e alt om. Face dezordine, refuză să scrie, face pe favoritul, deși nu prea mai e. La școală toți copiii sunt egali. Învățământul e obligatoriu. Nu după cum ne tună nouă să scriem sau nu.

Ieri am plâns. Am fost atât de supărată pe el că nu ia nimic în serios niciodată, încât am izbucnit în plâns. Mă străduiesc atât de mult pentru ei. Le acord tot timpul meu, sunt alături de ei la orice pas. Nu duc lipsă de nimic. Eu nu aveam cărți când eram mică. Nu exista bibliotecă la mine în sat. Nu aveam penar. Nu aveam nimic. Muream de ciudă că nu am și eu cărți despre care vorbea învățătoarea. Și ei? Au totul. Au acces la orice își doresc.

În fine. Plângeam amândoi. Și eu și ăsta micu’. Amărâți care mai de care. Eu că simțeam că nu fac suficient, el pe altă parte că mă dezamagise. Vine băiatul mare al casei. Mai întâi se așează intre noi și începe să-l mângâie pe frate-său. Tăcea. Nu întreba nimic, știa ce se petrece și doar stătea lângă noi. Apoi îi spune că o să treacă. Vine și la mine și îmi face o față haioasă ca să uit de supărare. Am zâmbit așa plină de lacrimi. A zâmbit și plângăciosul de lângă mine. Cu mucii târâș am început să râdem.

Și de unde a venit bucuria? De la băiatul care trece nebăgat în seamă mereu. De la cel care a fost uneori obligat să facă liniște pentru fratele mai mic. Care a fost îndemnat să-l lase că el e mai mare și trebuie să înțeleagă de acum. El și-a luat rolul în serios. Ne protejează pe toți. Are o vorbă bună pentru fiecare în parte. Deși pare răutăcios câteodată, inima lui e bună. A amândurora e bună. Sper să nu uit asta. ❤️

Soțului meu

Publicat de de Anna Georgescu

Eu de când te cunosc pe tine am început să mă țin minte pe mine. Parcă nici n-aș fi existat până atunci. Așa întunecat mi se mare totul până la tine.

De la prima atingere am știut că sufletele noastre vor merge în aceeași direcție. Vibrația noastră e unică. La fel ca noi doi. Două fărâme omenești care doar împreună sunt un întreg ireal de complet.

Timpul a mai șters din amintiri, dar sunt momente care mă stăpânesc pentru totdeauna.

Știi banana și cornul din pauza mare de la liceu? Eu nu o să le uit niciodată. Știi când am căzut pe gheață și am plecat acasă? Am în barbă cicatricea din ziua aia care îmi amintește că tu m-ai dus la spital și m-ai ținut de mână tot timpul. Știi când am zile grele și tu mă aștepți acasă cu cada plină cu spumă și mă lași acolo in liniște să mă curăț de tot ce a fost rău?

Știi când mi-ai dăruit un telefon și eu te-am întrebat ce culori mai avea la el? Ok, asta nu cred că se potrivea aici. 😂

Mai știu când i-ai dat pe toți la o parte și ai mers pe un drum necunoscut cu mine. Țin minte toate emoțiile dinaintea unei călătorii. La fel și ajutorul pe care l-ai oferit fără să fie nevoie să ți-l cer.

Ai deschis un nou tipar pentru toți tații implicați. Tiparul tatălui care nu se rușinează să facă teme cu copiii lui. Care merge cu drag să-i ducă la școală. Care se implică activ în toată educația și creșterea copiilor lui. Care le arată lumea și încearcă să le-o facă mai frumoasă decât am avut-o noi. Care îi aduce cu picioarele pe pământ atunci când visează prea mult.

Ce spun eu aici nu e un ideal al căsniciei. Nici pe departe. Au fost zile grele pentru noi, care ne-au încercat poate prea mult.

Sunt sigură că mă descurcam și fără tine. Dar niciodată nu aș mai fi fost completă. Nu vreau să trăiesc fără tine. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață mâna-n mână cu tine. Pentru că nimeni nu m-a susținut așa cum o faci tu. Să crezi în mine mereu e darul cel mai de preț de care mă bucur în fiecare zi.

Eu lângă tine mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Și cea mai bogată. Și vreau să mă bucur de bogăția asta câte zile oi mai fi pe pământ. Doar lângă tine, Iu al meu. Să am doi îngeri cu cel pe care l-am iubit mereu e tot ce mi-am dorit vreodată. E visul din liceu pe care fiecare femeie ar trebui să-l trăiască.

Te iubesc pentru omul care ai devenit. Te iubesc pentru emoția ta. Te iubesc pentru că ești bun cu toată lumea. Te iubesc și atât.

Mi-am recâștigat copiii

Publicat de de Anna Georgescu

În ultimii 5 ani am avut doar 20 și ceva de zile pe an vacanță. Copiii nu mă vedeau decât dimineața și seara. Am pierdut multe momente importante din viața lor. Rutina lor zilnică nu prea mă includea pe mine. Veneam adesea obosită și lucram la teme, făceam mâncare, adormeam instantaneu. Nu îi luam de la școală, nu mergeam prin oraș cu ei de mână, nu le luam eu gogoși niciodată. Mereu era închis când ieșeam de la serviciu. Chiar și la serbări ajungeam ultima. Pentru mine a fost o perioadă grea, e un timp pe care nu il mai pot retrăi niciodată.

Regretul meu în legătură cu tot ce am pierdut m-a făcut să-mi las slujba. I-am ales pe ei fără remușcări. Nu mai vreau să pierd nimic din copilăria lor. Timpul trece fulgerător. Ei o vor pe mami în preajmă mereu. Sunt cei mai fericiți când mă văd la poarta școlii, iar mie îmi râde inima că pot să fac asta. Poate e prea simplu pentru unii, dar pentru mine e tot ce mi-am dorit.

Unul dintre copii îmi zice că îmi dă la schimb pentru clătite două îmbrățișări și 20 de pupici. Celălat se oprește subit din joacă și vine la mine în brațe, zice că vrea să fie iubit. Cum să nu mă topesc? Când dau atât de puțin și primesc atât de mult?

Acum citim cât vrem, facem cort din scaune în sufragerie, ne jucăm și povestim mult și multe. Vorbim mai mult decât o făceam înainte. Sunt mai relaxată. Ei sunt mai predispuși la vorbă și la conectat.

Viața mea e tot agitată, pentru că am multe proiecte în paralel, dar să mă ocup mai mult acum de ei e tot ce mi-am dorit.

Mi-am recuperat copiii. Suntem conectați din nou. Cercul s-a închis. Mama e acasă.

La stat lucrezi doar dacă ai pile

Publicat de de Anna Georgescu

Am auzit de atât de multe ori vorba cu “ la stat lucrezi doar dacă ai pile”, încât am fost nevoită să mă conving singură.

În urmă cu câteva luni, găsesc pe site-ul locurilor de muncă la stat un anunț care mi se potrivea. Și zic că n-ar fi rău să-mi depun și eu candidatura. Mă încadram perfect și ca vechime și ca experiență, toate dovedite cu acte în regulă.

Acum, bibliografia pentru concurs era destul de stufoasă. Într-o săptămână am învățat 400 de pagini cap coadă. Indiferent ce subiecte erau de dezvoltat le-aș fi știut cu ochii închiși. De asta am mers și cu încredere la concurs. Am scris cred că cel mai mult dintre toți candidații. Eram convinsă că cel putin, o să mă invite la etapa finală, la interviu.

Am așteptat nerăbdătoare rezultatul. S-a afișat cam greoi, am intrat pe site-ul instituției de zeci de ori, cred. Eram absolut convinsă că o să merg mai departe. Când s-au afișat, ce punctaj credeți că am avut?

3 și ceva. Atât am fost notată. Am crezut că e o glumă. 3 aș fi luat probabil dacă nu aș fi citit nimic. Să nu mai zic de învățat. Aș fi luat atât în condițiile în care aș fi scris doar din cultura generală, nu să mai învăț 400 de pagini.

Și apoi au urmat cunoscuții să-mi zică veșnicul “Ți-am zis eu că e aranjat”. Păi da, mi-ați zis, dar chiar așa? Adică eram pur și simplu șocată. Serios? 3? Doar atât? Ei n-au citit decât numele meu și printre rânduri?

Da, așa e, oamenii au dreptate. La stat lucrezi doar dacă ai “pile”. Ce cuvânt urât! Mi se îndoaie stomacul numai când îl scriu. Ăsta e adevărul, nu interesează pe nimeni competența sau performanța când vine vorba de instituțiile statului. Merge și așa.

De ce scriu azi despre asta? Pentru că tocmai am primit un e-mail de la o instituție a statului, semnat de un așa zis inspector superior, care arată ca un afiș de la avizier. Nici măcar nu mi-a scris prenumele, total sec, scris la persoana a-III-a, pur și simplu haotic. Eu am înțeles mesajul, nu e vorba de asta. Dar dacă vine de la un reprezentant al statului, funcție importantă, mă gândesc că omul acela are ceva cunoștințe minime. Ei bine, nu. Nu are. Și nici măcar pentru funcția deținută nu a făcut vreun efort să învețe să scrie corect un e-mail. Angajat cu pile, sunt convinsă.

Din păcate, n-am putut demonta mitul acesta. Dacă a reușit cineva, mi-ar plăcea din tot sufletul să mă contrazică. Măcar așa, să nu-mi pierd speranța de tot.