În ultimii 5 ani am avut doar 20 și ceva de zile pe an vacanță. Copiii nu mă vedeau decât dimineața și seara. Am pierdut multe momente importante din viața lor. Rutina lor zilnică nu prea mă includea pe mine. Veneam adesea obosită și lucram la teme, făceam mâncare, adormeam instantaneu. Nu îi luam de la școală, nu mergeam prin oraș cu ei de mână, nu le luam eu gogoși niciodată. Mereu era închis când ieșeam de la serviciu. Chiar și la serbări ajungeam ultima. Pentru mine a fost o perioadă grea, e un timp pe care nu il mai pot retrăi niciodată.

Regretul meu în legătură cu tot ce am pierdut m-a făcut să-mi las slujba. I-am ales pe ei fără remușcări. Nu mai vreau să pierd nimic din copilăria lor. Timpul trece fulgerător. Ei o vor pe mami în preajmă mereu. Sunt cei mai fericiți când mă văd la poarta școlii, iar mie îmi râde inima că pot să fac asta. Poate e prea simplu pentru unii, dar pentru mine e tot ce mi-am dorit.

Unul dintre copii îmi zice că îmi dă la schimb pentru clătite două îmbrățișări și 20 de pupici. Celălat se oprește subit din joacă și vine la mine în brațe, zice că vrea să fie iubit. Cum să nu mă topesc? Când dau atât de puțin și primesc atât de mult?

Acum citim cât vrem, facem cort din scaune în sufragerie, ne jucăm și povestim mult și multe. Vorbim mai mult decât o făceam înainte. Sunt mai relaxată. Ei sunt mai predispuși la vorbă și la conectat.

Viața mea e tot agitată, pentru că am multe proiecte în paralel, dar să mă ocup mai mult acum de ei e tot ce mi-am dorit.

Mi-am recuperat copiii. Suntem conectați din nou. Cercul s-a închis. Mama e acasă.