Toată lumea știe că în preajma școlilor la prânz e o nebunie totală. Copii, părinți, mașini multe, un du-te vino continuu. Multe dintre ele parcate aiurea.

De aia e și recomandat să mergi încet și cu atenție. Nu știi când îți poate ieși un copil în față.

Azi o mașină era parcată aiurea, desigur. Aproape de poarta școlii. Altă mașină era în mers, iar copilul nu a văzut că trece din cauza celei parcate greșit. A fost lovit. Tatăl s-a grăbit să verifice copilul, s-a creat o vânzoleală, șoferul a încetinit puțin, după care și-a continuat liniștit drumul.

În urma lui au strigat câțiva părinți supărați de comportamentul lui. Atât. Asta a fost tot.

Întâmplator era copilul meu. Acum e bine. Tatăl n-a apucat să vadă numărul mașinii. E revoltat și el. Nu ca mama, dar e. Stă băiețelul lângă mine cu o pungă cu gheață pe picior. Spune că-l doare puțin. Mie mi se îndoaie inima. Putea să fie mai rău. Bine că nu e nimic grav.

În locul lui putea să fie oricare alt copil. M-aș fi simțit la fel. Tot cu inima îndoită și cu gândul la el aș fi rămas întreaga zi. În locul copilului meu putea să fie chiar copilul șoferului. Nu se face așa ceva.

Domnule șofer, asta ține de educație și de compasiune pentru cel de lângă tine. Cobori și dacă lovești un câine, darămite un copil. E doar un copil. Chiar nu mai există umanitate? În ce lume trăim? Am ales să trăiesc într-o comunitate mică în speranța unei siguranțe pe care nu o aveam în orașe mai mari. Dar se pare că am avut așteptări prea mari. Străzile nu sunt sigure. Cel puțin azi pentru băiatul meu nu a fost.

Probabil ar trebui mai multe atenționări sau însemne în zonele în care circulă copii. Poate ar trebui să facă cineva ceva. Până nu e prea târziu.