Student online. Da sau ba?

Publicat de de Anna Georgescu

Student online. Da sau ba? Da, ar spune mama de două minuni care abia are timp să le facă pe toate.

E buna ideea asta. La prima vedere e chiar grozavă. Cum, necum, le rezolvăm pe toate. Chiar dacă e dificil atunci când lucrezi sau ai și alte responsabilități, reușești cumva să participi. O jumătate de oră te poți învoi, cât iei copiii de la școală. Uneori mai închizi camera și le pui să mănânce.

Sunt multe beneficii pentru online. Se economisește mult. Nu mai consumi carburant, nu mai plătești autobuzul sau taxi să ajungi la facultate. Nu mai pierzi timp în trafic. Timpul îl poți gestiona altfel. Pauzele dintre cursuri le poți petrece mai productiv decât atunci când ai fi fizic la școală. Cursurile le ai printr-un simplu click.

Într-un an învățământul s-a reformat tehnologic formidabil. S-au creat platforme de care nimeni nu mai auzise până atunci. Totul merge ca pe roate. Aparent. Câteodată.

Pentru că uneori se întâmplă pene de curent. Cade rețeaua de internet. Se blochează platformele. Și lista poate continua.

Pe de altă parte, observ că atât studenții cât și unii profesori tratează perioada asta superficial. Cei din urmă acuză faptul că se copiază. Cine poate controla asta? A cui e vina? A studenților că pot, sau a profesorilor că nu pot controla asta? Tot unii profesori găsesc problemele personale mai importante decât cursul. E frustrant să aștepți să intre când se eliberează ei. De multe ori se intră la curs la alte ore decât cele stabilite. Studenții stau la pândă să nu ia absenta, sa fie pe fază când se intră in curs. Timp mort. Pentru ei.

Nu pot să zic personal că am trecut ca gâsca prin apă. M-am străduit tare să pricep ceva. Dar nu cred ca toți au făcut asta. Sistemul i-a împărțit. Cei care intră des și au șansa să priceapă câte ceva și cei care dacă lucrează și intră când și când. pierd firul și nu mai știu cum să înțeleagă anumite noțiuni.

Dar, de departe cea mai mare prăpastie care s-a creat odată cu online-ul a fost separarea de grup. Ca și colectiv, anul nostru nu s-a întâlnit niciodată fizic. Nu am apucat să trecem bariera asta a tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici restricțiile impuse de autorități. Asta nu e neaparat grav, dar ne afectează psihic poate fără să ne dăm seama. O apropiere fizică, niște discuții libere intre studenți ar ajuta mult. Am apuca să ne cunoaștem dincolo de ecrane, am înțelege mai ușor ce ni se întâmplă. Și totuși, pe lângă toate astea, studenții tot pentru online ar opta.

Psihologic, vorbind online-ul face mai mult rău decât bine. Practic, toți îl vrem. E mai simplu, ne-am obișnuit așa.

Evaluarea la clasa a-II-a. Azi sunt cu emoții

Publicat de de Anna Georgescu

Până anul ăsta eu habar n-aveam de evaluare la clasa a-II-a?! Cine a mai inventat și chestia asta?

Apoi am aflat. Doamna învățătoare, a început să-i pregătească din timp. Au făcut și teste asemănătoare celor care se vor da. Toți din clasa lor știu cu ce se mănâncă. Nu-mi fac griji că nu ar știi vreunul. Sunt încrezătoare și totuși…

Dar iată ca a venit ziua cea mare. 😕

Mă uit la el și ce văd? Un băiețel aproape blonduț, serios, gânditor, slăbuț pe care nu știu cum să-l pregătesc pentru asta.

Parcă e prea mult pentru el. E încă mic. Deși dacă stă lângă mine, aproape m-a ajuns la înălțime.

E oare un examen? Începe deja de la vârsta asta să ne preocupe controlul emoțiilor serios?

Și apoi încep alte gânduri? Oi fi făcut eu bine? Poate trebuia să-l fac să conștientizeze mai mult. Poate i-oi fi indus teama? Poate, poate… Știe cineva ce trebuia să fac?

Chiar nu cunosc exact reteta succesului. În ceea ce privește materia, sunt sigură ca știe. Nu a tocit pe ultima sută de metri. L-am lăsat să se joace pe afară. Am petrecut un weekend departe de tehnologie. Am călătorit. Am mâncat, am râs, am făcut teste de cultură generală în mașină. A fost frumos. Am căutat să-i iau gândul de la testare.

El e puțin introvertit și nu știu exact ce se petrece cu el. Decât când îmi permite el. Și atunci e mai târziu decât mi-aș fi dorit. De aia am căutat să fie relaxat. Așa cum vreau să fie și azi.

L-am îmbrățișat, i-am urat succes și distracție plăcută. La fel ca în fiecare zi. Vreau să știe lucruri care o să-i fie de folos, dar să nu uite să se distreze. Asta e vârsta cea mai potrivită s-o facă.

Nu am vrut să fac sa fie altfel ziua asta. E doar un test. Eu tot o să-l iubesc și dacă o să mănânce o literă (se mai întâmplă câteodată).😂 Și o să-l aștept cu sufletul la gură. Că prea repede a intrat în pâine cu examenele vieții. Oricum, o ard cool, mă fac că nu-mi pasă. Sper să-mi iasă.

Care mai aveți azi emoții ca ale mele ?🤭

Cum am învățat copilul să citească de drag

Publicat de de Anna Georgescu

Eu știu o metodă care dă roade. Cum am învățat copilul să citească de drag.

Și v-o spun și vouă, să nu ziceți că țin doar pentru mine.

Când eram mică nu aveam jucării. Părinții mei investeau în educația noastră atât cât puteau. Nevoile noastre creșteau odată cu vârsta, iar ei erau nevoiți să se ocupe de zestrea celor mai mari decât mine. Nu îmi cumpărau cărți. Nu aveam ce să citesc. Nu aveam bibliotecă. Nu eram educată în sensul ăsta. Citeam cărțile sororilor mele, ziare, niște basme pe care le știam cap coadă și în rest tot ce-mi pica în mână.

Când am mers la liceu o colegă mi-a arătat că e cool să citești. Îmi împrumuta cărți și descopeream o lume neștiută.

Lume pe care m-am străduit să le-o arăt și copiilor mei. Am început ușor. După ce am fost convinsă că el cunoaște toate literele. Nu l-am luat ca din oală.

Recunosc, am făcut regulă ca in fiecare zi să citească câteva pagini. Numărul lor îl decideam împreună. Dacă erau prea puține paginile pe care le alegea el, mai adăugăm eu câteva. Pot să zic că l-am obligat. Dați cu pietre, da’ așa am făcut. Am făcut un târg. Dacă citea, primea acces și la televizor. Ulterior, telefon, laptop, etc. Sau clătite, brioșe și ce-i mai venea lui în gând.

Am mers pe varianta asta mult timp. Până intr-o zi în care am venit supărată acasă. Era ceva ce nu ținea de familie. El a vrut să mă facă să mă simt mai bine și a început să-mi citească. Ce bucurie mai mare puteam să cer? Am uitat instant de toată supărarea mea.

În altă zi a citit mai mult decât stabilisem pentru că era ceva ce-i stârnise curiozitatea și nu se putea opri până nu termina capitolul. Apoi, încet, încet și-a format un obicei din a citi.

Întotdeauna am ales cărțile potrivite vârstei lui. A ajuns la cărți din ce în ce mai groase. Recordul a fost de 260 de pagini în mai puțin de câteva săptămâni.

Acum pur și simplu alege o carte în loc de jucării. Îi place să meargă la librărie și să-și caute “hrana” singur pentru următoarele săptămâni. Cade în cumpănă când îi plac două. Stă, se tânguiește, mai cere părerea în jur, nouă sau vânzătoarei, se sucește, se răzgândește până când alege ceva.

Zilele trecute am mers la Cărturești Carusel. Când i-am spus unde urmează să mergem a înnebunit. A mâncat în mare grabă să poată ajunge mai repede. A rămas sărăcuțul fără cuvinte când a văzut cum e acolo. Mi-era așa drag de el cât de entuziasmat era! Se urca pe scăunel să ajungă la cele de sus. Țopăia de bucurie printre rafturi. Îmi cerea părerea. Îmi arăta cât de fain e la următorul etaj. Ma punea sa-i fac poze. A fost un sentiment prea tare. O bucurie prea mare. Pe care m-am felicitat în gând că am putut să i-o dăruiesc.

Deci, se poate. Cu pași mici, se poate atinge orice țel.

Acum mai am un hop de trecut. Pe care trebuie să mă concentrez mai tare. Frate-său. Ăsta plânge de zici că i-ai tăiat mâna când aude de citit. Dar îl dovedesc eu! Nu mă las. Am experiența acum. 😎

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021)

Publicat de de Anna Georgescu

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021) și cum s-a vazut sărbătoarea de la mine. O mamă de doi băieți năstrușnici.

De când am renunțat la serviciu, am vrut să fac tot ce n-am făcut când nu aveam timp. Mereu mi-am dorit să fiu liniștită în preajma sărbătorilor. Să am timp de curățenie sufletească. Să nu mai fiu stresată, să pot să-mi petrec timpul cu copiii.

A fost exact cum mi-am dorit, sărbătorile astea. Când toată lumea înfășura sarmale, noi ne plimbam toți patru cu bicicletele. Avem noroc că toți din familie punem preț pe timpul petrecut impreuna și că soțul nu mă vrea stresată sau cu nasul în oale toată ziua.

Am mâncat mai puțin și ne-am distrat mai mult. Acum, cel mic are 7 ani așa că trebuia să aibă prima spovedanie din viața lui. Drept urmare, toată familia a postit. Am mâncat ca la “regim” de enterocolită, doar că fără brânză. Plus cartofii prăjiți, preferații lor. Nimeni nu s-a plâns în post de mâncare. A fost suficientă, chiar aveam nevoie de o perioadă de rugăciune și bunăvoință.

Tot cu toții ne-am spovedit si ne-am împărtășit. Asta s-a inatamplat după mulți ani în care partea spirituală nu putea fi la toți din casă.

Îmi place mult când soțul meu nu mai aprinde bețișoare parfumate în casă și preferă mirosul calmant de tămâie. Îmi place când preadolescentul casei îmi spune că vrea să vorbească cu mine. Mă trage lângă el și câteodată vrea să-l țin în brațe în tăcere. Toate s-au aliniat si multe sunt așa cum n-au mai fost de mult timp.

Sufeream mereu că nu pot ajunge la Înviere cu familia mea. Somnul micuților era important si nu voiam să le stric rutina. Dar i-am culcat la prânz, iar la miezul nopții am fost din nou după mulți ani în bisericuța semiîngopată din satul meu. Copiii au trăit prima Înviere si au cântat tare alături de mine. Cât de frumos a fost pentru toți. ❤️

Paștele a venit cu multă bucurie în familie. Ne-am strâns toți la două mese unite, când singura problema părea a fi dacă să întindem mesele la soare sau la umbră.

Au venit acasă toate surorile mele. Am mâncat toți la masă cu mama care s-a străduit să fie mămăliga caldă la timp. N-a contat cum suntem îmbrăcați sau alte lucruri superficiale. Auzeam cum ne salută oamenii de pe drum, iar cei ai casei îi chema la poartă să îi servească cu o prăjitură sau o felie de cozonac. Am ciocnit, ne-am făcut poze si amintiri care să ne țină până la anul viitor.

Acasă e un sentiment. Mereu am știut asta. Acasă pentru mine e acolo unde e familia mea. Dar acasă acum a însemnat să fim cu toți în curte, pe banca de sub bradul bătrân și mare, în bucătăria mamei sau la masă cu toți ai casei.

Paștele a ținut trei zile și trei nopți. Ca în basme. Copiii, cel mai de preț dar al nostru s-au jucat cât e curtea de mare. Au sărit în trambulină, s-au întâlnit cu verișorii, au căutat ouă. Au încercat chiar și drob de care se fereau în anii trecuți.

E bine când cresc copiii. Ne descurcăm altfel acum. Suntem mai uniți. Mai antrenați în activitățile pe care le facem împreună. Mai atenți la nevoile celor de lângă noi. Eu sper că a fost soare și la voi. Așa cum a fost la noi, sper să fii fost la toți.

Nu-mi lipsește nimic. Sunt completă pentru prima dată în viața. Ceea ce vă doresc și vouă. Să aveți curajul să spuneti nu atunci când instinctul vă spune, nu, și să vă trăiți viața așa cum v-ați imaginat mereu. ❤️

De foame nu moare nimeni. 😜