Cum am învățat copilul să citească de drag

Eu știu o metodă care dă roade. Cum am învățat copilul să citească de drag.

Și v-o spun și vouă, să nu ziceți că țin doar pentru mine.

Când eram mică nu aveam jucării. Părinții mei investeau în educația noastră atât cât puteau. Nevoile noastre creșteau odată cu vârsta, iar ei erau nevoiți să se ocupe de zestrea celor mai mari decât mine. Nu îmi cumpărau cărți. Nu aveam ce să citesc. Nu aveam bibliotecă. Nu eram educată în sensul ăsta. Citeam cărțile sororilor mele, ziare, niște basme pe care le știam cap coadă și în rest tot ce-mi pica în mână.

Când am mers la liceu o colegă mi-a arătat că e cool să citești. Îmi împrumuta cărți și descopeream o lume neștiută.

Lume pe care m-am străduit să le-o arăt și copiilor mei. Am început ușor. După ce am fost convinsă că el cunoaște toate literele. Nu l-am luat ca din oală.

Recunosc, am făcut regulă ca in fiecare zi să citească câteva pagini. Numărul lor îl decideam împreună. Dacă erau prea puține paginile pe care le alegea el, mai adăugăm eu câteva. Pot să zic că l-am obligat. Dați cu pietre, da’ așa am făcut. Am făcut un târg. Dacă citea, primea acces și la televizor. Ulterior, telefon, laptop, etc. Sau clătite, brioșe și ce-i mai venea lui în gând.

Am mers pe varianta asta mult timp. Până intr-o zi în care am venit supărată acasă. Era ceva ce nu ținea de familie. El a vrut să mă facă să mă simt mai bine și a început să-mi citească. Ce bucurie mai mare puteam să cer? Am uitat instant de toată supărarea mea.

În altă zi a citit mai mult decât stabilisem pentru că era ceva ce-i stârnise curiozitatea și nu se putea opri până nu termina capitolul. Apoi, încet, încet și-a format un obicei din a citi.

Întotdeauna am ales cărțile potrivite vârstei lui. A ajuns la cărți din ce în ce mai groase. Recordul a fost de 260 de pagini în mai puțin de câteva săptămâni.

Acum pur și simplu alege o carte în loc de jucării. Îi place să meargă la librărie și să-și caute “hrana” singur pentru următoarele săptămâni. Cade în cumpănă când îi plac două. Stă, se tânguiește, mai cere părerea în jur, nouă sau vânzătoarei, se sucește, se răzgândește până când alege ceva.

Zilele trecute am mers la Cărturești Carusel. Când i-am spus unde urmează să mergem a înnebunit. A mâncat în mare grabă să poată ajunge mai repede. A rămas sărăcuțul fără cuvinte când a văzut cum e acolo. Mi-era așa drag de el cât de entuziasmat era! Se urca pe scăunel să ajungă la cele de sus. Țopăia de bucurie printre rafturi. Îmi cerea părerea. Îmi arăta cât de fain e la următorul etaj. Ma punea sa-i fac poze. A fost un sentiment prea tare. O bucurie prea mare. Pe care m-am felicitat în gând că am putut să i-o dăruiesc.

Deci, se poate. Cu pași mici, se poate atinge orice țel.

Acum mai am un hop de trecut. Pe care trebuie să mă concentrez mai tare. Frate-său. Ăsta plânge de zici că i-ai tăiat mâna când aude de citit. Dar îl dovedesc eu! Nu mă las. Am experiența acum. 😎

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s