Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor

Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor a fost o conferința utilă de la care am plecat toți mai informați.

Un grup de părinți și de profesori dornici de informație, s-au strâns intr-o zi de vineri să asculte sfaturile renumitului Dr Cristian Andrei.

La Pitești, la inițiativa ILC, Cursuri Engleză Germană Pitești, s-a ținut Conferința Educațională “Cum obțin zâmbetul și respectul respectul copilului atât în clasă, cât și acasă”.

Totul ține de mesajul non-verbal pe care îl transmitem copilului conștient sau inconștient. Dacă vrem să-i transmitem bucurie, el trebuie să o vadă în noi și pe fața noastră. Ne-am obșinuit cu toții să-l punem pe el și acțiunile lui în prim plan. El nu vrea să audă câte năzbâtii face. Vrea să audă câte făceai tu când erai mic. Pune-te în locul lui și amintește-ți împreuna cu el de când erai mic.

Nu-l minți. Dacă e acru, e acru. Nu încerca să-l faci să creadă altceva. Trebuie să fim onești cu el și cu noi înșine.

Arată-ți greselile și recunoaște-le. Nu te pune ca părinte pe un piedestal. Lasă-l să vadă că ești uman și poți greși. Iar atunci când o faci față de el, cere-ți iertare.

Ce strică adulții la copii?

Curiozitatea. E așa drăguț când sunt în perioada “de ce”… Până la un moment dat, când nu mai știi ce să-i răspunzi. Îți pierzi răbdarea cu el și îi ceri să tacă. O să tacă, o să înceteze să mai întrebe. Se va sfârși odată cu curiozitatea lui și inocența și așa se va îndepărta de noi.

Încrederea. Când îi zici: “Hai, mai ia o lingură și gata!” El simte că e sătul, dar va mai lua o lingură forțat. Și atunci toată încrederea se destramă. Confuzie, oroare de mâncare, neîncredere în ce îi spune corpul. Slavă Domnului că am trecut cu bine de faza când stăteam cu gura pe ei să mănânce.

Rivalitatea între frați

Fratele cel mare trebuie tratat ca atare. Cine primește primul desertul? Cine e mai mare. Deși cel mic va dezvolta un ușor complex de inferioritate, i se va explica faptul că și el e mai mare în comparație cu un cățel, sau cu un văr mai mic. Rivalitatea se naște mereu în egalitate. Frați egali = Competiție. Asta nu știam. Prerogativele fratelui mai mare trebuie aduse mereu în vedere. El e mai mare și toată lumea trebuie să știe asta. Cei mici nu sunt mai speciali doar pentru că sunt mici. Timpul trebuie petrecut impreuna în familie, dar și separat. Cu fiecare copil în parte, să-i știm năzuințele, dorințele, plăcerile sau neplăcerile.

De ex: cu cel mic faci planuri să-i cumperi o bicicleta celui mare. Când o să zică și el că vrea o să amâni termenul când o va primi.

Adolescenții

Aici e treabă grea care mă așteaptă și pe mine peste doar câțiva ani. Adolescenții trebuie să aparțină unui grup. E important pentru ei să se distreze, să fie iubiti și acceptați de ceilalți. Lor nu le pasă de viitor, de ce va spune lumea, pentru ei există prezent și doar atât. Ca să facă parte dintr-un grup va face orice: va bea, va fuma. Nu o să poată fi verificat tot timpul, de aceea el trebuie îndreptat și către alternative mai sănătoase în ceea ce privește anturajul. E ok și cu banda care bea și fumează, dar va fi îndreptat și către prieteni mai temperați. Adolescenții, și ei au nevoie să cunoască poveștile noastre de viață. Vor și curioasi și poate, chiar vor avea de învățat. Toate spuse amical, fără reproșuri sau răutate.

Aș avea mult mai multe de scris despre ce s-a discutat în numai câteva ore. Am sintetizat doar o parte care sper să vă fie de folos.

Pentru mine a fost o seară în care am văzut cele mai multe femei frumoase pe metru pătrat. Sincer. Niciunde n-am vazut femei mai aranjate ca in seara aceea. Mulțumesc mult celor care a făcut posibilă întrevederea cu Dr Cristian Andrei. Piteștiul are nevoie mai mult ca oricând de astfel de evenimente. Mulțumesc și pentru invitație pentru că eu și toți cei din sală am plecat mai informați și mai educați spre parenting blând.

Viață, oprește-te, vreau să cobor la prima!

Viață, oprește-te nebuno,vreau să cobor la prima!

Sunt sigură că ce scriu acum trăiesc o mulțime de părinți. De mame, în special.
Am ajuns într-un moment al existenței în care vreau să mă dau jos. Iureșul vieții și repeziciunea cu care trece prin fața mea, mă face să simt migrene pe care nu știam că le am.
Fac de toate. Poate mult prea multe pentru o zi care are numai 24 de ore. Oricât m-aș odihni în Weekend, parcă obosesc mai tare în săptămâna viitoare. Alerg să vin repede de la serviciu unde, iar am stat peste program. Trebuie să discut cu copilul. La școală nu mai merge așa de bine pe cum știam. Nu e atent, se grăbește și vrea să termine imediat cum a început. La fel ca mine. Nu pot să-l condamn. E prea obosit seara când ajung acasă să mai fie atent la ce îi cer. Totuși e un copil așa bun. Când vrea să-l iert mă imbratisează, instantaneu încep și lacrimile tăcute să curgă.
Mă străduiesc să-i culc la ore decente. Până atunci, gătesc, pregătesc hainele pentru mâine, pe cele pentru când o să-i scot din baie. Fac pachețelul pentru la școală și întotdeauna încerc să-i binedispun. Poate pentru că îmi dau și ei mie o stare de bine atunci când ne hârjonim în pat toți trei.
Și totuși undeva greșesc. Ăsta micu’ nu se poate concentra mult pe o cerință, cel mare nu depune suficient efort, la serviciu sunt din ce în ce mai multe de făcut. Ce îmi place să fac, nu mai apuc.
Scriu acum pe întuneric cu o singura mâna. Lângă mine respiră piticul care doarme cu brațul pe mine de frică să nu fug să mai pregătesc lucrurile pentru mâine. Și jur că vreau să stau lângă el. Fie și să le aud respirația. Dar sunt atâtea de făcut… Oare unde oi fi greșit?
Câte nopți o să mai aibă nevoie de prezența mea? Cât o să mai tânjească după timp cu mama? Cât timp o să mă mai vrea?
Prea puțin. Câțiva ani mai am să-i țin minte mici. Și atunci, îmi vine să deschid geamul larg și să strig în gura mare: Viață, oprește-te nebuno, că eu vreau să cobor măcar să-mi trag sufletul.

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi, așa e la noi în țară.

Am urât matematica sincer. La modul, ziceai “mate” și îmi stătea voma în gât.

Cam toată viața m-am ferit de ea.

La școala primară, cam prin clasa a patra, preferam să fac 10 compuneri, decât să rezolv un exercițiu la matematică. La generală, abia am reușit să iau un amărât de 6 la capacitate cu toate meditațiile din ultimii doi ani.

La liceu am ales profil uman fără să clipesc. De pe a X-a încolo n-am mai făcut matematică. Doamne ajută! De când așteptam ziua.

Facultatea a fost mișto rău. Când ajungeam. 🙄 Am ales Științele Comunicării, specialitatea Jurnalism. Chiar îmi plăcea. Mă regăseam cu totul. Nu știam unde o să lucrez pe urmă. Nu aveam niciun obiectiv. Poate nici zona în care locuiesc nu a avut așa nevoie de forță de muncă în domeniu. Am avut o profesoară, tare dragă mi-a fost. Mă inspira, era frumoasă și blândă și bună. Și deșteaptă… Mulțumesc, doamna Georgiana, dacă citiți. 😊

M-am trezit după master că n-am unde să lucrez. Cu studii postuniversitare în comunicare, ia și caută până îți vine rău.

Brusc, ideea de jurnalist nu mai părea așa grozavă. Am lucrat peste tot, numai în domeniu, nu. Că, de, e greu în România să ai și aspirații, și familie și jobul dorit.

Printr-o întâmplare am ajuns să lucrez la bancă. Oribil! Nu mi-a plăcut deloc. După 6 luni am plecat val-vârtej. Eu, omul cifrelor? Niciodată.

După alți 3 ani și ceva, printr-o altă întâmplare, am ajuns de unde am plecat.

Tot cu matematică, tot cu calcule, tot cu cifre. De ce mă întrebați? De fapt, am atâta matematică în sânge, de mi se face rău câteodată. Noroc că după serviciu, vin acasă la blog. Pasiunea mea dintotdeauna. Dar, hei, trebuie să mâncam și noi. Și d-aia acum matematica începe să-mi placă. Mai ales spre sfârșitul lunii cand trebuie să vină “Salariu day”. Așa că nu mai faceți facultatea de management ca să deveniți manageri, că nu știi unde te duce viața. În România e despre unde prinzi loc, nu despre ce termini. Important e să nu renunți la visuri. Oricât de ireale ar părea, tu să crezi. Intr-o zi, cine știe, tu doar să nu renunți.

Corina

Corina, parte din campania #femeiputernice.

Corina are 27 ani. 27 de ani în care a trebuit să reziste ca să poată fi acum numită o femeie puternică. De fapt o cheamă Paula în acte. Poartă numele tatălui ei în buletin, dar peste câteva luni, când se va căsători o să-l schimbe și în acte.

Pe mama ei o chema Corina. Nu împlinise nici măcar un an când a murit. Supusă la violențe inimaginabile, s-a despărțit de tatăl agresor. Știa că sunt în pericol amândouă și trebuia să dispară din viața lui o perioadă.

A plecat cu bebelusa de numai câteva luni la niște rude la București. Au stat trei luni acolo pana când s-au întors în vizită la bunicii Corinei. Au făcut un grătar. Corina a plecat să ia din casa rudelor de peste stradă ceva din congelator. Singură. Paul, sotul, pentru că nu apucase să divorțeze a urmărit-o. Părăsit și gelos pe noua viața a ei, a ucis-o în câteva minute cu multiple lovituri de cuțit. Că a fumat apoi lângă cadavru, că a stins țigara într-un mod macabru, că a anunțat rudele de crima săvârșită nonșalant, nu mai e cazul să vorbim.

Paula, bebelușa de numai 11 luni a devenit Corina. A rămas în grija bunicilor. Apoi în grija unchiului și a mătușii. A schimbat case multe și nu și-a găsit locul nicăieri.

E lângă mine și povestește liniștită. Nu o afectează nimic. E frumoasă și zâmbește cu ochii semilună.

Tatălui ei în acte, nu în suflet, i-au dat 15 ani de închisoare. Pentru că a mers singur la poliție, a colaborat cu ei și s-a comportat bine în închisoare, a executat doar 12. Atunci l-a și văzut pentru prima dată. A atins-o pe umăr intr-o zi într-un magazin și i-a zis că e tatăl ei. S-a speriat atât de tare încât a căzut, a alergat, a căzut iar. A ajuns plină de sânge acasă. Cu atac de panică. Nu era teama de ce auzise despre el. Era vorba despre niște scrisori trimise bunicii ei din închisoare în care îi spunea că o să iasă și o s-o omoare și pe ea. Văzute și citite cu ochii ei. Nu spusese nimănui că știa de ele. Erau ascunse. Le găsise din greșeala.

Au trecut anii și el s-a recăsătorit. Spune că l-a găsit pe Dumnezeu acum. Are și copii, surorile Corinei. Nu au păstrat legătura. Nu vrea să știe de el. Când i-a răspuns la telefon, după multe insistențe din partea lui, i-a spus “Nu vă cunosc. Nu mă mai sunați, vă rog!” Atât. Nu a plâns, nu a vorbit urât, doar atât.

Acum e bine. Așa spune. Cred că așa spun femeile puternice ca ea. Bunicii au murit și ei. E adult acum și trebuie să-și poarte de grijă singură. Zice că e bine, dar eu știu că plânge pe dinăuntru.

Am întrebat-o când a simțit că e greu? Pentru că atunci când era mică s-a simțit iubită de toți. De drag că era mai mică, de milă pentru că rămăsese fără părinți. Dumnezeu știe. A răspuns că i-ar fi plăcut să fie cineva să o îndemne să se țină de școală. Nu doar liceul. Să meargă mai departe. N-a avut cine. Și nu s-a vândut pentru bani. A iubit oamenii sincer. Nu a ajuns o paria în societate. Nu poartă ură nimănui. E puternică, merge mai departe. Sunt mult mai multe se spus despre ea, am înglobat aici doar o parte.

Am îmbrățișat-o la un moment dat. Mi-a plăcut de blândețea ei. Se va căsători curând. Muncesc amândoi, locuiește la el, e cuminte cu ea și nu are ce să-i ceară mai mult de cât îi oferă. Chiar am crezut când a spus ca se simte iubită și liniștită. Dar mai e ceva. Ea avut mereu o grijă în suflet, că nu știe unde îi e locul. Pe care acum l-a găsit, lângă cel pe care l-a ales pentru totdeauna.

Și nu știe încotro s-o mai apuce atunci când lucrurile poate, nu vor mai fi roz. Asta o fi de fapt umbra din zâmbetul ei.

Leapșa între bloggeri

Am primit o provocare, musai să o duc la capăt. Cred că e o modă, că am vazut pe toate blogurile Leapșa.

Ioana m-a băgat în joc și mă bucur că a făcut asta. Așa pot oamenii să afle mai multe despre mine.

La ce aș renunța?

Laptop sau telefon?

Nici nu clipesc și aleg telefonul. Dacă aș putea să mi-l leg de gât ar fi perfect. Am și ceas asociat lui care mă anunță de câte ori primesc notificări pe rețelele de socializare, de pe care pot vorbi în cazul în care e telefonul prea departe. Sau nu-l găsesc, cum mi se întâmplă des. Sufăr că nu pot răspunde în timp real. Telefonul e parte din mine, știu poate sună ciudat, dar fără el nu plec nicăieri. Sunteți legati pe viața.

P.S: prima mea carte a fost scrisă pe telefon, deci vă dați seama la ce nivel e legătura dintre noi. 😜

Pizza sau hamburgher?

Hamburger, desigur. N-am încredere în ce conțin Hamburgerii. Dacă văd ciuperci, legume și porumb, e semn bun. Nu știu dacă am mâncat de câteva ori în viața Hamburger.

Ciocolată sau fursecuri?

În primul rând, nu prea îmi plac dulciurile. Ciocolata mi se pare prea dulce, iar fursecurile mi se lipesc de dinți. Dar, dacă trebuie să aleg, renunț fericită la ciocolată.

Chipsuri sau pufuleți?

Doamne! Mă mai chinuiți mult? Dau naibii la o parte chipsurile și rămân să mi se lipească pufuleții de cerul gurii. Gustările astea o fi la modă acum, dar parcă tot mixul de nuci de la Lidl mă satisface.

Filme sau seriale?

În urmă cu un an nu aș fi avut răbdarea să mă uit la seriale. Dar, hei, copiii au crescut, îi culc devreme seara și acum mă mai bag și la câte un serial. Dar renunț la ele dacă mă ademenești cu un film bun de numai două ore. Zice tipa care tocmai a terminat ambele sezoane Netflix “Sunt un ucigaș”.

Cărți sau tv?

Am renunțat la tv cu mulți ani în urmă. Nici nu mai stiu când, dacă mă credeți. Cărți citesc mai mult în vacanța, deși mi-ar plăcea să citesc zilnic. Iubesc când primesc cărți în dar. Așa că, dacă vreți să mă surprindeți îmi doresc să citesc „Zuleiha deschide ochii” e pe lista mea.😜

Vacanța la mare sau la munte?

După mine, la munte e funny să stai la căldură și doar să faci o plimbare ușoară, doar cât să te mai dezmorțești. Recunosc, nu-mi place frigul, sunt un scorpion veritabil. La mare m-aș muta. E visul meu să ne mutăm undeva la malul mării intr-o căsuță albă confortabilă cu un umbrar și o priveliște de pitorească. Așa că, renunț la munte și mă pregătesc de un circuit la mare. La propriu. Știți deja că pentru excursii mă pregătesc din timp. Stați pe aproape să vedeți pe unde plecăm în curând. 😜

Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.

Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.