Să le mulțumim mamelor

Azi mai mult ca oricând trebuie să le mulțumim mamelor că ne-au lăsat să le creștem în pântec. Fără să știe ce aduc pe lume, au promis să ne iubească.

Să le amintim că știm ce sacrificii au făcut pentru noi în timpuri grele. Știm și me amintim cu drag mâncarea lor, hainele spălate de mână, date în multe ape. Grija pe care ne-a purtat-o, chiar dacă n-au arătat-o fățiș. N-au știut nici ele. Banii cheltuiți cu noi. Ajutorul când eram la pământ și doar mâna lor a fost acolo să ne ridice.

Să le amintim că ele sunt eroine în sufletul copiilor lor. Că știm la cine să tragem când ne e greu sau nu ne găsim rostul și întelesul în lume.

Să le amintim că au făcut bine când ne-au împins de la spate să facem ceva. Sau când au avut încredere și ne-au lăsat pe noi să alegem.

Să le dăm înapoi azi, mai mult ca oricând un zâmbet, o floare sau măcar o îmbrățișare.

Poate pentru unii nu au făcut multe. Poate o să zică despre ele că nu au fost așa cum și-au dorit. Dar au fost. Și doar așa am fi existat noi, prin ele. Poate nu au știut să spună te iubesc, dar au găsit cale să ne arate asta.

Poate au fost plecate, dar au lăsat drumul deschis ca să poată fi găsite. Poate au muncit prea mult, dar au făcut-o cu gândul la o viață mai bună pentru copiii lor. Poate au muncit prea puțin, dar suficient cât să-și crească copiii.

Indiferent cum ar fi mama ta, dacă o ai în viață, ești norocos. Și dacă e stea, sigur te veghează, pentru că dragostea mamei e peste puterea noastră de concepere. E din altă lume, una cerească.

Eu i-am dat flori, cafea și ciocolată. Prea puțin pentru câte mi-a dat ea. Oricâte le-am da noi înapoi, flori, mâncare, medicamente, bani, tot nu ar fi de ajuns. Și știți de ce? Vă spun eu.

Pentru viață, e greu să te revanșezi.

Și i-am zis “sărut mâna” când am intrat în casă. Pentru că așa m-a învățat să zic. Tot ce știu e de la ea. Tot ce sunt e de la ea, iar pentru asta nu pot decât să mă mândresc.

Mult timp am învinuit-o pe ea, că nu m-a îndrumat către o cale mai ușoară spre o carieră de succes. Dar azi știu că dacă nu m-ar fi lăsat să aleg eu, nu aș fi scris azi nimic. Nu aș fi publicat o carte, nu aș fi avut un blog, nu ar fi existat Annazidezi.

Îți mulțumesc pentru încredere, mămico! M-ai lăsat să-mi aleg singură destinul și nu ai fi putut face mai bine cu mine. Destinul meu e să scriu și tu, cumva ai știut asta mereu. Mamele chiar au superputeri!

La mulți ani tuturor femeilor!❤️

“De proastă ce ești!”

În urmă cu câțiva ani, eram în parc cu copiii când o fetița a căzut de pe tobogan și și-a julit genunchiul. Avea niște fălcuțe rotofeie pe care se prelingeau lacrimi mari de durere și sperietură. Am dat să mă duc înspre ea, când am auzit o voce supărată din spatele meu:

“De proastă ce ești ai căzut! Că nu ești în stare să te uiți pe unde mergi.”

Nu s-a oprit aici. A ocărât bietul copil vreo 5 minute. Am crezut că mi se îndoaie inima. Era atât de supărat tatăl ei pentru că plângea fetița, încât nici nu a observat cât de tare suferea micuța.

Cât ar fi contat și pentru ea o vorbă bună. Cât ar fi contat un sprijin, măcar să se ridice de jos. Cât i-ar fi trebuit o îmbrățișare și un “Totul va fi bine”.

Nu pot să înțeleg răceala de părinte. N-am priceput niciodată de ce unii părinții sunt constant sictiriți pe propriii copii. Mai înțeleg și eu momentele când e greu să fii prezent 100%, dar când e jos încerc să-l ridic, oricât mi-ar fi de greu.

Și am auzit că dacă îi vorbești copilului tău ca și cum ar fi cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos și empatic om de pe pământ, el va crede asta.

Și mai cred că așa va și deveni. Așa că, dacă întâlniți copii răi, furioși și neiertători, gândiți-vă că cineva i-a făcut să fie așa.

Bieții tătici, sunt puși să aibă grijă de propriii copii

Când se plâng tăticii că au grijă de copiii lor

Există doua categorii de tătici.

Prima e cea în care bărbatul ales își asumă rolul de tată. Îl recunoști repede. Nu-i e rușine să se afișeze cu copilul. Nu crede că i se reduce cantitatea de testosteron dacă iese cu copilu’ în parc. Merge cu el la doctor, se joacă împreuna jocuri propuse de copil, merge la ședințe cu părinții unde 90% sunt femei. Face de toate cu drag și bucurie. Și mai forțat de situație câteodată, că n-are încotro.

Rar specimen, dar există. Am eu acasă un exemplar, trăi-l-ar Dumnezeu.

A doua categorie o reprezintă tăticii care muncesc. Ei fac bani, doar nu vrei să-ți stea și cu copilul. Exact, chiar așa am zis: “sa-ți stea”. Adică ăla micu’ e al tău. Ai venit cu el de-acasă de la ai tăi. Nu l-ați făcut împreună. Ai vrut copil, ești mamă, e responsabilitatea ta și punct.

Dacă îi face baie vreodată va fi un sacrificiu imens. Dacă îl schimbă va avea grijă să-ți reamintească câteva zile după. Sa nu cumva să uiți jertfa lui.

Mai rău e că unele mame, obișnuite cu greul mereu, când li se aruncă un os d-asta cu spălatul sau scosul pe afară 20 de minute, zic că au cel mai bun soț din univers. Apăi, bag de seama că și la bărbați e tot ca la copii. Dacă n-a fost implicat din ziua 0 în treaba asta cu părințeala de la început, nu te plânge mai pe urmă. E nasol pentru toți actorii implicați. Pe de o parte pentru copil, care va crește fără căldura paternă, atât de necesară dezvoltării ulterioare in societate ca si adult. E greu și pentru mămică, să se descurce singură și să aibă grijă ca cel mic să fie atașat și de tată, chiar dacă acesta nu arată interes. Dar cel mai rău va fi pentru ei. Când vor vrea mai târziu să li se acorde încredere și respect. Și nu vor avea cui. Atunci va veni aia cu, “așa i-ai educat tu!”

Oricum, e pierderea e a lor, nu a mamelor. Că ei nu o să știe niciodată cum e să îți mulțumească un zâmbet pentru tot ce ai făcut. Cum e să te acopere o guriță dulce cu pupici sinceri. Sau niște brațe micuțe care te încojoară după gât când ești amărât. D-aia e mai bine să te gândești de mai multe ori înainte să iei o decizie. Toate îți vor influența viața, pentru totdeauna.

5 ani de Annazidezi

5 ani de Annazidezi, deja?

Alaltăieri s-au împlinit 5 ani de când scriu pe Annazidezi.com. Am vrut să scriu chiar în ziua în care cu cinci ani în urmă scriam primul articol. N-am putut. Am sărbătorit în liniște. Am citit, insa primul articol. Stângaci, dar sincer, așa cum mi-am propus să fiu în scris, era plămădirea primelor mele gânduri. Eram așa emoționată. Voiam doar să scriu. Nu m-aș fi imaginat niciodată că se pot face și bani. Țin minte și acum primele cadouri pe care le am primit acasă doar pentru că am scris o pagină.

Încet, încet Annazidezi a devenit un nume. Rostit mai mult în râs de unii, la început, a ajuns mai apoi să fie un fapt. Acum, dacă cineva îmi spune pe numele blogului nu mă mai simt rușinată, sunt mândră.

Îmi pare rău că sunt mai cunoscută în București decât în zona în care trăiesc. Pentru că aici nimeni nu mi-a dat vreodată o șansă. Poate că nu înțeleg foarte clar ce înseamnă un blog, sau poate nu mă ajută fața să fiu acceptată. Sau poate că așa e mai bine pentru toată lumea.

Din sutele de articole pe care le-am scris vreau să cred că am ajutat măcar 5 oameni din cei care au citit. Vreau să cred că tot ce am vrut sa transmit, mesajul meu a fost perceput corect. Mi-am expus părți intime ale existentei mele fără să regret nici măcar un minut. Și chiar dacă am afișat mereu realitatea, oamenii cred că știu totul despre mine. Nimic mai fals, ei știu ce le spun eu. Viața de blogger nu e așa ușoară. Dar voi cei care citiți mi-ați făcut o mai frumoasă.

N-aș fi fost nimic fără voi. Voi m-ați adus aici. Voi care mă încurajați și chiar și voi care mă descurajați. Citită oameni din țări pe care înainte nici nu le știam numele, am ajuns mai departe cu blogul decât mi-aș fi imaginat. Și nu, nu mă opresc aici. Scriu din suflet pentru voi. Pentru mine, să mă vindec și pentru voi să vă regăsiți.

Vă mulțumesc din tot sufletul meu celor care mi-au arătat și cel mai mic semn de apreciere. Nici nu știți cât bine mi-ați făcut. Acum am o agenție care se ocupă de contractele mele, am scris in campanii pentru companii din cele mai cunoscute. Annazidezi e din ce în ce mai mare și vrea să iasă la o întâlnire cu voi. Așa că, dacă vrei să ne întâlnim și să ne cunoaștem mai bine lasă aici sau pe Facebook un comentariu și promit câteva ore de distracție. 😊

5 ani, cât 5 zile. Nimic fără voi. ❤️

Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor

Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor a fost o conferința utilă de la care am plecat toți mai informați.

Un grup de părinți și de profesori dornici de informație, s-au strâns intr-o zi de vineri să asculte sfaturile renumitului Dr Cristian Andrei.

La Pitești, la inițiativa ILC, Cursuri Engleză Germană Pitești, s-a ținut Conferința Educațională “Cum obțin zâmbetul și respectul respectul copilului atât în clasă, cât și acasă”.

Totul ține de mesajul non-verbal pe care îl transmitem copilului conștient sau inconștient. Dacă vrem să-i transmitem bucurie, el trebuie să o vadă în noi și pe fața noastră. Ne-am obșinuit cu toții să-l punem pe el și acțiunile lui în prim plan. El nu vrea să audă câte năzbâtii face. Vrea să audă câte făceai tu când erai mic. Pune-te în locul lui și amintește-ți împreuna cu el de când erai mic.

Nu-l minți. Dacă e acru, e acru. Nu încerca să-l faci să creadă altceva. Trebuie să fim onești cu el și cu noi înșine.

Arată-ți greselile și recunoaște-le. Nu te pune ca părinte pe un piedestal. Lasă-l să vadă că ești uman și poți greși. Iar atunci când o faci față de el, cere-ți iertare.

Ce strică adulții la copii?

Curiozitatea. E așa drăguț când sunt în perioada “de ce”… Până la un moment dat, când nu mai știi ce să-i răspunzi. Îți pierzi răbdarea cu el și îi ceri să tacă. O să tacă, o să înceteze să mai întrebe. Se va sfârși odată cu curiozitatea lui și inocența și așa se va îndepărta de noi.

Încrederea. Când îi zici: “Hai, mai ia o lingură și gata!” El simte că e sătul, dar va mai lua o lingură forțat. Și atunci toată încrederea se destramă. Confuzie, oroare de mâncare, neîncredere în ce îi spune corpul. Slavă Domnului că am trecut cu bine de faza când stăteam cu gura pe ei să mănânce.

Rivalitatea între frați

Fratele cel mare trebuie tratat ca atare. Cine primește primul desertul? Cine e mai mare. Deși cel mic va dezvolta un ușor complex de inferioritate, i se va explica faptul că și el e mai mare în comparație cu un cățel, sau cu un văr mai mic. Rivalitatea se naște mereu în egalitate. Frați egali = Competiție. Asta nu știam. Prerogativele fratelui mai mare trebuie aduse mereu în vedere. El e mai mare și toată lumea trebuie să știe asta. Cei mici nu sunt mai speciali doar pentru că sunt mici. Timpul trebuie petrecut impreuna în familie, dar și separat. Cu fiecare copil în parte, să-i știm năzuințele, dorințele, plăcerile sau neplăcerile.

De ex: cu cel mic faci planuri să-i cumperi o bicicleta celui mare. Când o să zică și el că vrea o să amâni termenul când o va primi.

Adolescenții

Aici e treabă grea care mă așteaptă și pe mine peste doar câțiva ani. Adolescenții trebuie să aparțină unui grup. E important pentru ei să se distreze, să fie iubiti și acceptați de ceilalți. Lor nu le pasă de viitor, de ce va spune lumea, pentru ei există prezent și doar atât. Ca să facă parte dintr-un grup va face orice: va bea, va fuma. Nu o să poată fi verificat tot timpul, de aceea el trebuie îndreptat și către alternative mai sănătoase în ceea ce privește anturajul. E ok și cu banda care bea și fumează, dar va fi îndreptat și către prieteni mai temperați. Adolescenții, și ei au nevoie să cunoască poveștile noastre de viață. Vor și curioasi și poate, chiar vor avea de învățat. Toate spuse amical, fără reproșuri sau răutate.

Aș avea mult mai multe de scris despre ce s-a discutat în numai câteva ore. Am sintetizat doar o parte care sper să vă fie de folos.

Pentru mine a fost o seară în care am văzut cele mai multe femei frumoase pe metru pătrat. Sincer. Niciunde n-am vazut femei mai aranjate ca in seara aceea. Mulțumesc mult celor care a făcut posibilă întrevederea cu Dr Cristian Andrei. Piteștiul are nevoie mai mult ca oricând de astfel de evenimente. Mulțumesc și pentru invitație pentru că eu și toți cei din sală am plecat mai informați și mai educați spre parenting blând.

Viață, oprește-te, vreau să cobor la prima!

Viață, oprește-te nebuno,vreau să cobor la prima!

Sunt sigură că ce scriu acum trăiesc o mulțime de părinți. De mame, în special.
Am ajuns într-un moment al existenței în care vreau să mă dau jos. Iureșul vieții și repeziciunea cu care trece prin fața mea, mă face să simt migrene pe care nu știam că le am.
Fac de toate. Poate mult prea multe pentru o zi care are numai 24 de ore. Oricât m-aș odihni în Weekend, parcă obosesc mai tare în săptămâna viitoare. Alerg să vin repede de la serviciu unde, iar am stat peste program. Trebuie să discut cu copilul. La școală nu mai merge așa de bine pe cum știam. Nu e atent, se grăbește și vrea să termine imediat cum a început. La fel ca mine. Nu pot să-l condamn. E prea obosit seara când ajung acasă să mai fie atent la ce îi cer. Totuși e un copil așa bun. Când vrea să-l iert mă imbratisează, instantaneu încep și lacrimile tăcute să curgă.
Mă străduiesc să-i culc la ore decente. Până atunci, gătesc, pregătesc hainele pentru mâine, pe cele pentru când o să-i scot din baie. Fac pachețelul pentru la școală și întotdeauna încerc să-i binedispun. Poate pentru că îmi dau și ei mie o stare de bine atunci când ne hârjonim în pat toți trei.
Și totuși undeva greșesc. Ăsta micu’ nu se poate concentra mult pe o cerință, cel mare nu depune suficient efort, la serviciu sunt din ce în ce mai multe de făcut. Ce îmi place să fac, nu mai apuc.
Scriu acum pe întuneric cu o singura mâna. Lângă mine respiră piticul care doarme cu brațul pe mine de frică să nu fug să mai pregătesc lucrurile pentru mâine. Și jur că vreau să stau lângă el. Fie și să le aud respirația. Dar sunt atâtea de făcut… Oare unde oi fi greșit?
Câte nopți o să mai aibă nevoie de prezența mea? Cât o să mai tânjească după timp cu mama? Cât timp o să mă mai vrea?
Prea puțin. Câțiva ani mai am să-i țin minte mici. Și atunci, îmi vine să deschid geamul larg și să strig în gura mare: Viață, oprește-te nebuno, că eu vreau să cobor măcar să-mi trag sufletul.

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi, așa e la noi în țară.

Am urât matematica sincer. La modul, ziceai “mate” și îmi stătea voma în gât.

Cam toată viața m-am ferit de ea.

La școala primară, cam prin clasa a patra, preferam să fac 10 compuneri, decât să rezolv un exercițiu la matematică. La generală, abia am reușit să iau un amărât de 6 la capacitate cu toate meditațiile din ultimii doi ani.

La liceu am ales profil uman fără să clipesc. De pe a X-a încolo n-am mai făcut matematică. Doamne ajută! De când așteptam ziua.

Facultatea a fost mișto rău. Când ajungeam. 🙄 Am ales Științele Comunicării, specialitatea Jurnalism. Chiar îmi plăcea. Mă regăseam cu totul. Nu știam unde o să lucrez pe urmă. Nu aveam niciun obiectiv. Poate nici zona în care locuiesc nu a avut așa nevoie de forță de muncă în domeniu. Am avut o profesoară, tare dragă mi-a fost. Mă inspira, era frumoasă și blândă și bună. Și deșteaptă… Mulțumesc, doamna Georgiana, dacă citiți. 😊

M-am trezit după master că n-am unde să lucrez. Cu studii postuniversitare în comunicare, ia și caută până îți vine rău.

Brusc, ideea de jurnalist nu mai părea așa grozavă. Am lucrat peste tot, numai în domeniu, nu. Că, de, e greu în România să ai și aspirații, și familie și jobul dorit.

Printr-o întâmplare am ajuns să lucrez la bancă. Oribil! Nu mi-a plăcut deloc. După 6 luni am plecat val-vârtej. Eu, omul cifrelor? Niciodată.

După alți 3 ani și ceva, printr-o altă întâmplare, am ajuns de unde am plecat.

Tot cu matematică, tot cu calcule, tot cu cifre. De ce mă întrebați? De fapt, am atâta matematică în sânge, de mi se face rău câteodată. Noroc că după serviciu, vin acasă la blog. Pasiunea mea dintotdeauna. Dar, hei, trebuie să mâncam și noi. Și d-aia acum matematica începe să-mi placă. Mai ales spre sfârșitul lunii cand trebuie să vină “Salariu day”. Așa că nu mai faceți facultatea de management ca să deveniți manageri, că nu știi unde te duce viața. În România e despre unde prinzi loc, nu despre ce termini. Important e să nu renunți la visuri. Oricât de ireale ar părea, tu să crezi. Intr-o zi, cine știe, tu doar să nu renunți.

Corina

Corina, parte din campania #femeiputernice.

Corina are 27 ani. 27 de ani în care a trebuit să reziste ca să poată fi acum numită o femeie puternică. De fapt o cheamă Paula în acte. Poartă numele tatălui ei în buletin, dar peste câteva luni, când se va căsători o să-l schimbe și în acte.

Pe mama ei o chema Corina. Nu împlinise nici măcar un an când a murit. Supusă la violențe inimaginabile, s-a despărțit de tatăl agresor. Știa că sunt în pericol amândouă și trebuia să dispară din viața lui o perioadă.

A plecat cu bebelusa de numai câteva luni la niște rude la București. Au stat trei luni acolo pana când s-au întors în vizită la bunicii Corinei. Au făcut un grătar. Corina a plecat să ia din casa rudelor de peste stradă ceva din congelator. Singură. Paul, sotul, pentru că nu apucase să divorțeze a urmărit-o. Părăsit și gelos pe noua viața a ei, a ucis-o în câteva minute cu multiple lovituri de cuțit. Că a fumat apoi lângă cadavru, că a stins țigara într-un mod macabru, că a anunțat rudele de crima săvârșită nonșalant, nu mai e cazul să vorbim.

Paula, bebelușa de numai 11 luni a devenit Corina. A rămas în grija bunicilor. Apoi în grija unchiului și a mătușii. A schimbat case multe și nu și-a găsit locul nicăieri.

E lângă mine și povestește liniștită. Nu o afectează nimic. E frumoasă și zâmbește cu ochii semilună.

Tatălui ei în acte, nu în suflet, i-au dat 15 ani de închisoare. Pentru că a mers singur la poliție, a colaborat cu ei și s-a comportat bine în închisoare, a executat doar 12. Atunci l-a și văzut pentru prima dată. A atins-o pe umăr intr-o zi într-un magazin și i-a zis că e tatăl ei. S-a speriat atât de tare încât a căzut, a alergat, a căzut iar. A ajuns plină de sânge acasă. Cu atac de panică. Nu era teama de ce auzise despre el. Era vorba despre niște scrisori trimise bunicii ei din închisoare în care îi spunea că o să iasă și o s-o omoare și pe ea. Văzute și citite cu ochii ei. Nu spusese nimănui că știa de ele. Erau ascunse. Le găsise din greșeala.

Au trecut anii și el s-a recăsătorit. Spune că l-a găsit pe Dumnezeu acum. Are și copii, surorile Corinei. Nu au păstrat legătura. Nu vrea să știe de el. Când i-a răspuns la telefon, după multe insistențe din partea lui, i-a spus “Nu vă cunosc. Nu mă mai sunați, vă rog!” Atât. Nu a plâns, nu a vorbit urât, doar atât.

Acum e bine. Așa spune. Cred că așa spun femeile puternice ca ea. Bunicii au murit și ei. E adult acum și trebuie să-și poarte de grijă singură. Zice că e bine, dar eu știu că plânge pe dinăuntru.

Am întrebat-o când a simțit că e greu? Pentru că atunci când era mică s-a simțit iubită de toți. De drag că era mai mică, de milă pentru că rămăsese fără părinți. Dumnezeu știe. A răspuns că i-ar fi plăcut să fie cineva să o îndemne să se țină de școală. Nu doar liceul. Să meargă mai departe. N-a avut cine. Și nu s-a vândut pentru bani. A iubit oamenii sincer. Nu a ajuns o paria în societate. Nu poartă ură nimănui. E puternică, merge mai departe. Sunt mult mai multe se spus despre ea, am înglobat aici doar o parte.

Am îmbrățișat-o la un moment dat. Mi-a plăcut de blândețea ei. Se va căsători curând. Muncesc amândoi, locuiește la el, e cuminte cu ea și nu are ce să-i ceară mai mult de cât îi oferă. Chiar am crezut când a spus ca se simte iubită și liniștită. Dar mai e ceva. Ea avut mereu o grijă în suflet, că nu știe unde îi e locul. Pe care acum l-a găsit, lângă cel pe care l-a ales pentru totdeauna.

Și nu știe încotro s-o mai apuce atunci când lucrurile poate, nu vor mai fi roz. Asta o fi de fapt umbra din zâmbetul ei.

Leapșa între bloggeri

Am primit o provocare, musai să o duc la capăt. Cred că e o modă, că am vazut pe toate blogurile Leapșa.

Ioana m-a băgat în joc și mă bucur că a făcut asta. Așa pot oamenii să afle mai multe despre mine.

La ce aș renunța?

Laptop sau telefon?

Nici nu clipesc și aleg telefonul. Dacă aș putea să mi-l leg de gât ar fi perfect. Am și ceas asociat lui care mă anunță de câte ori primesc notificări pe rețelele de socializare, de pe care pot vorbi în cazul în care e telefonul prea departe. Sau nu-l găsesc, cum mi se întâmplă des. Sufăr că nu pot răspunde în timp real. Telefonul e parte din mine, știu poate sună ciudat, dar fără el nu plec nicăieri. Sunteți legati pe viața.

P.S: prima mea carte a fost scrisă pe telefon, deci vă dați seama la ce nivel e legătura dintre noi. 😜

Pizza sau hamburgher?

Hamburger, desigur. N-am încredere în ce conțin Hamburgerii. Dacă văd ciuperci, legume și porumb, e semn bun. Nu știu dacă am mâncat de câteva ori în viața Hamburger.

Ciocolată sau fursecuri?

În primul rând, nu prea îmi plac dulciurile. Ciocolata mi se pare prea dulce, iar fursecurile mi se lipesc de dinți. Dar, dacă trebuie să aleg, renunț fericită la ciocolată.

Chipsuri sau pufuleți?

Doamne! Mă mai chinuiți mult? Dau naibii la o parte chipsurile și rămân să mi se lipească pufuleții de cerul gurii. Gustările astea o fi la modă acum, dar parcă tot mixul de nuci de la Lidl mă satisface.

Filme sau seriale?

În urmă cu un an nu aș fi avut răbdarea să mă uit la seriale. Dar, hei, copiii au crescut, îi culc devreme seara și acum mă mai bag și la câte un serial. Dar renunț la ele dacă mă ademenești cu un film bun de numai două ore. Zice tipa care tocmai a terminat ambele sezoane Netflix “Sunt un ucigaș”.

Cărți sau tv?

Am renunțat la tv cu mulți ani în urmă. Nici nu mai stiu când, dacă mă credeți. Cărți citesc mai mult în vacanța, deși mi-ar plăcea să citesc zilnic. Iubesc când primesc cărți în dar. Așa că, dacă vreți să mă surprindeți îmi doresc să citesc „Zuleiha deschide ochii” e pe lista mea.😜

Vacanța la mare sau la munte?

După mine, la munte e funny să stai la căldură și doar să faci o plimbare ușoară, doar cât să te mai dezmorțești. Recunosc, nu-mi place frigul, sunt un scorpion veritabil. La mare m-aș muta. E visul meu să ne mutăm undeva la malul mării intr-o căsuță albă confortabilă cu un umbrar și o priveliște de pitorească. Așa că, renunț la munte și mă pregătesc de un circuit la mare. La propriu. Știți deja că pentru excursii mă pregătesc din timp. Stați pe aproape să vedeți pe unde plecăm în curând. 😜

Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.