Nea Florică

M-am întâlnit cu nea Florică acum câteva săptămâni.

A venit la mine la serviciu acum câteva săptămâni. Uitasem de întâmplare, până în seara asta când mi-a cumpărat soțul un Pepsi Cola retro la sticlă de sticlă.

Mi-am amintit instantaneu.

Copilăria mea a fost cu Pepsi Cola, marmeladă, conserve, fructe și legume. Le lua tata pe sub mână de la serviciu. Lucra la fabrică pe vremea aia și avea un prieten bun, pe nea Florică. El transporta navetiștii în fiecare zi. Era un om blând, când se ducea la deal, lua și copiii la școală, tot se ducea cu navetiști. Altfel, copiii ar fi trebuit să meargă pe jos 5 km. Printre ei erau și surorile mele. Toate ne amintim de el. Eu eram prea mică atunci. Totuși, parcă îl am perfect in minte. El îl ajuta pe tata să mai aducă acasă câte ceva. Știa că are patru copii pe care nu-i putea crește decent decât cu un salariu. Mereu ne bucuram când ne lăsa câte ceva.

Nu știu cum se face că a venit la serviciu la mine. L-am recunoscut din poza de buletin imediat. Era bătrân acum, dar parcă blândețea rămăsese în ochii lui, la locul ei.

L-am întrebat mai întâi dacă a lucrat la fabrică. Se întâmplă foarte rar să discut cu clienții altceva decât de muncă. Dar nu m-am putut abține. L-am întrebat dacă a lucrat pe o mașină mare albastră. Mi-a confirmat tot. El era. I-am spus că eu sunt fata lu’ Nelu Georgescu. N-a fost nevoie de mai mult. I s-au umezit ochii. A început să plângă încet, puțin rușinat.

“A fost cel mai bun prieten al meu”, atât a putut să zică. L-am lasat să proceseze un timp. Am tăcut, nu i-am mai zis nimic. Era prea mult pentru el

Apoi s-a mirat cum de-l mai cunosc. Nu știa că eu nu l-am uitat niciodată. M-a întrebat a câta sunt dintre surori. Ii era greu sa ma recunoască. Îl înțeleg, toate eram blonde și mici la vremea aia. Nu-i venea să creadă. Lacrimile lui erau un amestec de bucurie cu nostalgie și amar. Când a plecat m-a întrebat de mama. M-a rugat să-i transmit cele mai sincere urări de sănătate. I-am spus că e binevenit la noi oricând dorește. A promis că o să vină.

Pe urmă m-am gândit la rolul nostru pe pământ. Toți avem o menire. Chiar dacă nu realizăm asta atunci. Fiecare dintre noi e amintirea plăcută a cuiva. Nea Florică mi-a făcut ziua mai bună. Sunt convinsă că și eu lui.

Omul ăsta cred ca a fost trimis de sus pentru noi. Ajutorul lui ne-a ținut sănătoase. Ne-a facut copilaria mai bună. Cât mai țipam de bucurie când auzeam mașina la poartă. Știam doar că e prieten bun cu tata. Dar atunci mi-am dat seama că ei au fost probabil, mai mult de atât. A plâns și mama când i-am povestit. N-a uitat nici ea inima lui bună. Nu era numai cu tata, era cu toți oamenii. Știu sigur că a plecat mai împăcat în ziua aia. Familia aia cu 4 copii pe care a ajutat-o e bine acum. Datorită lui. ❤️

Am lipsit de la școală, ca să mă duc cu vaca

A trecut mult timp până să îmi asum asta: am lipsit de la școală să mă duc cu vaca.

Eram în clasa a III-a când s-a întâmplat. Eram la școala din sat, învățam după amiaza. De dimineața mama m-a trimis cu vaca. Urma ca la ora 11 să vină la mine. Sau să aflu eu cât e ceasul și să vin acasă. Școala era peste drum de mine, puțin mai la vale. Aveam timp intr-o oră să mă pregătesc. Nu știu cum s-a făcut că nu am aflat cât e ceasul. Era prea târziu să mă mai duc am aflat. Prima ora trecuse deja. Am lipsit în ziua aia. Am certat-o pe mama, am plâns, dar nu mai aveam ce să fac.

A doua zi eram toții la careu. Doamna ne punea în rânduri, fiecare după clasa lui. Acolo la careu m-a întrebat de ce lipsisem. Am fost mirată de întrebare, dar am răspuns repede că fusesem bolnavă. Mi-era rușine să zic acolo în fața tuturor copiilor că fusesem cu vaca la păscut. Și atunci doamna m-a întrebat tare dacă nu cumva fusesem cu vaca. Am crezut că intru în pământ de rușine. Am recunoscut, era clar că aflase.

Mi-am dat seama imediat cine îi spusese. Un coleg care mă vizitase cu o zi în urmă. Cred că de atunci, niciodată în viața mea nu am fost mai jenată. Aveam noaptea coșmaruri că nu ajung la timp la școală. Au fost ani întregi în care tot visam că nu reușesc să ajung la timp la școală. Tot ani întregi mi-au trebuit și să-l iert pe colegul care m-a pârât. N-am spus nimănui asta.

Probabil eram prea mică să știu că toate trec. Mi-am dat seama că nici la liceu nu scăpasem de coșmaruri. Aveam tot timpul o mască pe care o afișam când mă simțeam inconfortabil. Era o răceală și o distanțare pe care și azi o regăsesc în unele situații.

Acum cred că m-am făcut mare. Nu mi-e rușine cu mine. Îmi asum că intr-o zi am lipsit de la școală să merg cu vaca la păscut. O zi în care am stat cu cea care hrănea toată famila. Și nu-mi e rușine să spun să audă toată lumea. Că eu m-am schimbat și nu-mi mai păsa de aparențe. Sau de părerile lor. Și parca tare mi-ar fi plăcut să-mi spună cineva asta mai demult. Să nu mai am frica sau rușinea după mine atâția ani. Dar, toate la timpul lor, jena a trecut, lumea a uitat, iar eu m-am vindecat. Totuși n-am uitat și v-am spus și vouă. Asta ca să știți că dacă v-ați simțit prost într-un moment al vieții, au mai fost și alții. Și a trecut. Toate trec.

Ziua surorilor și a fraților, azi 10 Aprilie

De când mă știu pe mine, le știu și pe ele. Am crescut toate la o masă. O masă cu cea mai bună mâncare din lume. Mama cu tata mâncau întotdeauna ce rămânea de la noi. Nu aveam multe, dar ne aveam pe noi și asta ne era de-ajuns.

Ne dădeam hainele de la una la alta. Jucării aveam din lemn, făcute de noi din resturi de la ce lucra tata în atelier. Munceam toate. Culegeam fructe, zarzăre și prune pentru țuică. O vindeau iarna pentru un ban în plus. Culegeam buruieni pentru rațe și pentru porci. Creșteam animale pentru lapte, carne și blană. Făceam plamumă din lâna oilor. Ne jucam cu mielușeii primăvara când scotea mama mobila afară să dea cu var. Eram fericite împreună.

Distracția maximă era intr-o căruță peste care puneam o pătură. Acolo aveam un salon de frumusețe. Azi l-am numit așa. Atunci nu știam decât că e căsuța noastră. Puneam oglindă, rujul verde al mamei care se făcea roșu pe buze și un pieptăn de păr. Mai aduceam niște farfurii goale și perechi de sandale tot de-ale mamei. Ce frumos era! Stăteam întinse pe spate și ne uitam la pătura prin care treceau razele soarelui. Se făcea căldură înăuntru. O căldurică plăcută. Simțeam că suntem bine. Poate că în căruța aia, am trăit cel mai fericit moment din viața mea. Când trebuia tata să o vândă, intram în depresie toate până construia alta.

Când ne-am făcut mari, mergeam toate la discotecă. Era o zăpăceală frenetică în toată casa. Probam haine, le schimbam între noi, ne machiam una pe alta. Au fost vremuri memorabile. Poate dacă știam atunci cum trece timpul, aș fi fost mai atentă la tot ce trăiam. Oricum, amintirile frumoase rămân în suflet pentru totdeauna.

Chiar dacă ne-am despărțit pe urmă și toate au urmat calea lor, tot le simt aproape. Le sun mereu în fiecare zi. Ne povestim tot. Avem grupul nostru pe care trimitem tot ce ține de noi. Suntem diferite toate. Un singur lucru ne unește. Dragostea de soră.

Dragile mele, oriunde ne-am afla în lumea asta, fără voi nu aș fi fost nimic din ce sunt azi. Poate dacă sis aia mare nu mă ducea la școala din oraș nu aș fi fost așa independentă azi. Dacă sis a doua nu ar fi fost așa bună la gătit și la treburi de femeie, nu aș fi știut cum să am grijă azi de familia mea. Dacă sis a treia nu ar fi studiat toată viața ei pianul, arta pentru mine ar fi rămas ceva abstract. Toate au contribuit intr-o măsură la personalitatea mea. Și mai presus de toate, de la voi am învățat să fiu om.

Vă mulțumesc pentru că lângă voi am învățat să împart și să dăruiesc. Vă mulțumesc pentru toată grija pe care mi-ați purtat-o. Pentru toate nopțile în care râdeam de mă dureau fălcile. Pentru copiii mei vă mulțumesc. Dacă nu erați voi, aș fi făcut un singur copil.

Vă iubesc până la cer.

Fără surori și fără frați am fi trecut singuri prin viață. Pentru că azi se sărbătorește ziua fraților și a surorilor, merită un tribut toți cei alături de care am trăit o parte din viață. Buni sau răi, cautați-i, sunați-i, vorbiți-le azi mai mult ca oricând. Și mulțumiți-le că îi aveți. Și totuși, o zi e prea puțin ca să ne amintim de ei așa cum trebuie.

Să le mulțumim mamelor

Azi mai mult ca oricând trebuie să le mulțumim mamelor că ne-au lăsat să le creștem în pântec. Fără să știe ce aduc pe lume, au promis să ne iubească.

Să le amintim că știm ce sacrificii au făcut pentru noi în timpuri grele. Știm și me amintim cu drag mâncarea lor, hainele spălate de mână, date în multe ape. Grija pe care ne-a purtat-o, chiar dacă n-au arătat-o fățiș. N-au știut nici ele. Banii cheltuiți cu noi. Ajutorul când eram la pământ și doar mâna lor a fost acolo să ne ridice.

Să le amintim că ele sunt eroine în sufletul copiilor lor. Că știm la cine să tragem când ne e greu sau nu ne găsim rostul și întelesul în lume.

Să le amintim că au făcut bine când ne-au împins de la spate să facem ceva. Sau când au avut încredere și ne-au lăsat pe noi să alegem.

Să le dăm înapoi azi, mai mult ca oricând un zâmbet, o floare sau măcar o îmbrățișare.

Poate pentru unii nu au făcut multe. Poate o să zică despre ele că nu au fost așa cum și-au dorit. Dar au fost. Și doar așa am fi existat noi, prin ele. Poate nu au știut să spună te iubesc, dar au găsit cale să ne arate asta.

Poate au fost plecate, dar au lăsat drumul deschis ca să poată fi găsite. Poate au muncit prea mult, dar au făcut-o cu gândul la o viață mai bună pentru copiii lor. Poate au muncit prea puțin, dar suficient cât să-și crească copiii.

Indiferent cum ar fi mama ta, dacă o ai în viață, ești norocos. Și dacă e stea, sigur te veghează, pentru că dragostea mamei e peste puterea noastră de concepere. E din altă lume, una cerească.

Eu i-am dat flori, cafea și ciocolată. Prea puțin pentru câte mi-a dat ea. Oricâte le-am da noi înapoi, flori, mâncare, medicamente, bani, tot nu ar fi de ajuns. Și știți de ce? Vă spun eu.

Pentru viață, e greu să te revanșezi.

Și i-am zis “sărut mâna” când am intrat în casă. Pentru că așa m-a învățat să zic. Tot ce știu e de la ea. Tot ce sunt e de la ea, iar pentru asta nu pot decât să mă mândresc.

Mult timp am învinuit-o pe ea, că nu m-a îndrumat către o cale mai ușoară spre o carieră de succes. Dar azi știu că dacă nu m-ar fi lăsat să aleg eu, nu aș fi scris azi nimic. Nu aș fi publicat o carte, nu aș fi avut un blog, nu ar fi existat Annazidezi.

Îți mulțumesc pentru încredere, mămico! M-ai lăsat să-mi aleg singură destinul și nu ai fi putut face mai bine cu mine. Destinul meu e să scriu și tu, cumva ai știut asta mereu. Mamele chiar au superputeri!

La mulți ani tuturor femeilor!❤️

5 ani de Annazidezi

5 ani de Annazidezi, deja?

Alaltăieri s-au împlinit 5 ani de când scriu pe Annazidezi.com. Am vrut să scriu chiar în ziua în care cu cinci ani în urmă scriam primul articol. N-am putut. Am sărbătorit în liniște. Am citit, insa primul articol. Stângaci, dar sincer, așa cum mi-am propus să fiu în scris, era plămădirea primelor mele gânduri. Eram așa emoționată. Voiam doar să scriu. Nu m-aș fi imaginat niciodată că se pot face și bani. Țin minte și acum primele cadouri pe care le am primit acasă doar pentru că am scris o pagină.

Încet, încet Annazidezi a devenit un nume. Rostit mai mult în râs de unii, la început, a ajuns mai apoi să fie un fapt. Acum, dacă cineva îmi spune pe numele blogului nu mă mai simt rușinată, sunt mândră.

Îmi pare rău că sunt mai cunoscută în București decât în zona în care trăiesc. Pentru că aici nimeni nu mi-a dat vreodată o șansă. Poate că nu înțeleg foarte clar ce înseamnă un blog, sau poate nu mă ajută fața să fiu acceptată. Sau poate că așa e mai bine pentru toată lumea.

Din sutele de articole pe care le-am scris vreau să cred că am ajutat măcar 5 oameni din cei care au citit. Vreau să cred că tot ce am vrut sa transmit, mesajul meu a fost perceput corect. Mi-am expus părți intime ale existentei mele fără să regret nici măcar un minut. Și chiar dacă am afișat mereu realitatea, oamenii cred că știu totul despre mine. Nimic mai fals, ei știu ce le spun eu. Viața de blogger nu e așa ușoară. Dar voi cei care citiți mi-ați făcut o mai frumoasă.

N-aș fi fost nimic fără voi. Voi m-ați adus aici. Voi care mă încurajați și chiar și voi care mă descurajați. Citită oameni din țări pe care înainte nici nu le știam numele, am ajuns mai departe cu blogul decât mi-aș fi imaginat. Și nu, nu mă opresc aici. Scriu din suflet pentru voi. Pentru mine, să mă vindec și pentru voi să vă regăsiți.

Vă mulțumesc din tot sufletul meu celor care mi-au arătat și cel mai mic semn de apreciere. Nici nu știți cât bine mi-ați făcut. Acum am o agenție care se ocupă de contractele mele, am scris in campanii pentru companii din cele mai cunoscute. Annazidezi e din ce în ce mai mare și vrea să iasă la o întâlnire cu voi. Așa că, dacă vrei să ne întâlnim și să ne cunoaștem mai bine lasă aici sau pe Facebook un comentariu și promit câteva ore de distracție. 😊

5 ani, cât 5 zile. Nimic fără voi. ❤️

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Eu de Paști ma jucam cu iezii și cu mieii

Amintirea sărbătorilor pascale de la țara, pe care le petreceam cu ai mei când eram de câțiva anișori rămâne întipărita in minte pana o sa mor.

Mirosea a ghiocei și a pământ de cum începea sa răsară soarele câteva zile la rând.

Mama nu lăsa curățenia pentru ultimele zile, ci o făcea din timp. Dădea mobila afara ca sa poată zugravi toate camerele. Mirosul de var și de curat îmi înveselea inima.

Am o imagine despre asta atât de vie, încât am impresia ca s-a întâmplat ieri. Eram afara, in pat, pe lângă cealaltă mobila scoasă afară și ma jucam cu un ied. Abia născut de câteva zile, era bucuria întruchipată. Țopăia și ma pupa cu boticul lui umed. Îmi atingea părul și ma mângâia gudurandu-se in brațele mele. Mama striga din casa la mine sa ma dau jos cu animalul din patul abia curățat. O auzeam, dar știam ca are treabă și nu o să vină prea curând sa ma zgorneasca de acolo. Bucuria aia o trăiesc in fiecare an la apropierea sărbătorii Învierii Domnului.

Trăiesc amintirile care m-au făcut om mare. Rochia galbena cu volane din voal pe care o îmbrăcam numai la zi de sărbătoare. Pantofii noi cumpărați de la Pitești. “Dulapul” ăla mare cu niște bănci care se învârteau in aer, in care se dădeau curajoșii și mai ales cozonacul. Se auzeau chiotele oamenilor care își întreceau norocul la oua roșii tari, până târziu in noapte.

Era frumos rău atunci. Mergeam la biserica cu o credință pură, cu o convingere de nestramutat.

Mult mai târziu am înțeles ca Dumnezeu e mai mult decât bisericuța semiingropata din satul meu. Am fost in locul in care trupul Domnului a fost pus in mormânt. Am plâns in biserica ridicată la Sfântul Mormânt și am sărutat locul acela încărcat de credință. Mi-am cerut iertare și am cerut îndreptare ca sa fiu vrednica de numele de urmaș al lui Hristos. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc acum, aici. De aceea curățenia din case nu ar fi nimic fără cea din suflete. Acum le fac lor amintiri, tot cu miei și cu iezi. Și trăiesc iar bucuria de alta dată de data asta prin ochii lor.

Sa ne asiguram ca avem armonie intre noi mai întâi și apoi in haine și in casa. Sa ne stabilim o zi in care cearta și supărarea sa nu ne găsească. Sa ne înconjurăm de copii, de verde și de Dumnezeu și sa preamărim Învierea Sa.

Paște fericit! 🙏🏼❤️

Cum am devenit mătușa

Când aveam paisprezece ani, am devenit pentru prima data mătușa. Sora mea a adus acasă un bebeluș firav și simpatic cu cei mai expresivi ochișori pe care ii văzusem pana atunci.

Toți eram topiți după el. Eu stăteam cel mai mult cu el. Îl legănam, ii dădeam sa pape, îl schimbam, ne jucam împreuna și mai ales ne plimbam.

Țin minte ca odată am plecat sa-l plimb cu căruțul puțin mai la deal de casa noastră. Și m-am gândit sa-l fac sa râdă. Iubeam când râdea cu pofta. Și am dat drumul căruțului la vale, urmând ca eu sa alerg după el ca și cum ma străduiesc sa-l prind. Numai ca am uitat sa fixez roțile sa meargă drept și a luat-o in toate părțile pana a căzut cu copil cu tot. A plâns săracul atât de tare de ne-a auzit mama din curte. Încă țin minte foarte bine sentimentul de vinovație care ma apasa. Mama nu m-a certat pentru ca știa cât de mult îl iubesc și ca am vrut doar sa-l fac sa râda. Bebe s-a ales cu o julitură și eu cu inima franjuri.

Mereu ne amintim întâmplarea asta și intotdeuna radem de ea.

Aveam grija de el cu zilele. Sora mea nici nu trebuia sa-mi ceara ajutorul pentru ca eu eram mereu lângă ei.

Perioada in care am avut grija de copilul slăbuț și isteț care îmi lumina zilele a fost cruciala in dezvoltarea mea ulterioară ca mama. Am învățat sa ascult dincolo de scâncetele unui nou născut. L-am văzut cum a crescut sub ochii mei. Când a plecat la scoala, când a mers la liceu, când a devenit așa de mare și de frumos cum e azi.

El m-a învățat, însă cea mai importantă lecție, cum trebuie sa ma comport ca sa fiu mama. Am milioane de motive sa fiu mândra de el, dar din toate îl aleg pe acela ca are suflet bun.

Copilul acela care in urma cu mulți ani ma fermecase cu fetișoara lui perfecta, acum a împlinit 18 ani. E frumos de pică și cânta dumnezeiește. Nu cred ca a jignit pe nimeni in viața lui. Are aceeași privire blândă și acum la fel ca atunci când a intrat in casa noastră pentru prima data. E mândria familiei mele și sunt norocoasa ca am contribuit la creșterea lui.

Aseară am fost la petrecerea lui și l-am văzut fericit și emoționat. Colegii de la seminarul teologic din curtea de Argeș i-au cântat “La mulți ani” absolut încântător. Toți am simțit emoția momentului și nu cred ca a fost cineva in sala care sa nu-și înghită lacrimile.

La mulți ani, băiat blând și frumos. Tot ce e mai bun in lume îți doresc. Sănătatea, înțelepciunea și credința ta in Dumnezeu te va duce acolo unde nici nu visezi.

Te iubesc, preferatule! ❤️

Brad natural sau artificial? V-ați pregătit?

Familia e intotdeuna pe primul loc. Prioritatea mea in iarna care urmează e sa le daruiesc copiilor amintiri la fel cum am avut eu parte in copilărie. O sa încerc sa le insuflu și lor tradiția, cântecul, colindul, bradul cu tot ce înseamnă el și o iarna de neuitat.

Bradul copilăriei mele nu seamănă cu nimic din ce se poarta acum. Nici pe departe. De fapt, era un molid cu crengi din loc in loc și cu un vârf lung pe care cu greu așezăm o stea argintie.

Era intotdeuna natural, pentru ca pădurile erau păduri, nu ca acum mai mult dealuri goale. Nu aveam noțiunea de eco, nu știam daca e bine sau rău, il adoram așa cum era. Era puțin mai înalt decât noi, la vremea aia, cu ramuri subtiri și cu miros adevarat de iarna. Nu aveam globulețe, decât beteala și bomboane cu polei, pe care de cele mai multe ori le mâncam și rămâneau doar ambalajele goale atârnate. Mai puneam vata ca sa imitam zăpada. Portocalele primite in pachet de tata de la fabrica le puneam mai la baza crengilor ca sa nu se rupă de la greutate.

Îl păstram așa gătit pana după Sf Ion când începeau sa-i cada acele. Era sărăcăcios, acum când ma gândesc. Dar chiar și așa, bucuria cu care îl primeam când ni-l aducea tata din padure, a rămas acolo întipărita bine.

Mai târziu, am început sa cumpărăm instalație. Se vedea super frumos de la poarta. Când îl vedeam din drum, cum strălucește și licăre, tare mândra mai eram.

Acum am misiunea ca mama, sa aduc bucuria bradului și in sufletele copiilor mei. Și pare dificil asta. Când ei văd instalații peste tot prin oraș, de pe la jumatea lu’ Noiembrie. Pana acum nu m-am gândit ca momentele astea le pot face magice in ochii lor. Încerc anul acesta. I-am învățat ce înseamnă copacul și ce se întâmpla dacă prăpădesc multe foi. Știu deja ca de la ei primim oxigen și noi trebuie sa stopam tăierea lor dacă vrem sa mai avem ce sa respirăm. Așadar nu le pot explica cum procedam noi când eram mici. Plasticul pe care îl avem de anii trecuți, nu inspira nimic. E tern și nu miroase a nimic, nici măcar a plastic.

Am hotărât sa împodobim unul adevărat. Va rămâne in ghiveci și îl vom planta când se termina nebunia sărbătorilor. Vom merge împreuna la țara și îl vom planta acolo. Va fi povestea noastră de iarna care, practic, nu se va sfarsi la Sf Ion. Abia aștept sa mergem la cumpărături.

O sa revin aici cu detalii, cu poze și cu tot ce se petrece acasă la noi.

Eu nu ma pregăteam așa de școala 


Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜