Eu de Paști ma jucam cu iezii și cu mieii

Amintirea sărbătorilor pascale de la țara, pe care le petreceam cu ai mei când eram de câțiva anișori rămâne întipărita in minte pana o sa mor.

Mirosea a ghiocei și a pământ de cum începea sa răsară soarele câteva zile la rând.

Mama nu lăsa curățenia pentru ultimele zile, ci o făcea din timp. Dădea mobila afara ca sa poată zugravi toate camerele. Mirosul de var și de curat îmi înveselea inima.

Am o imagine despre asta atât de vie, încât am impresia ca s-a întâmplat ieri. Eram afara, in pat, pe lângă cealaltă mobila scoasă afară și ma jucam cu un ied. Abia născut de câteva zile, era bucuria întruchipată. Țopăia și ma pupa cu boticul lui umed. Îmi atingea părul și ma mângâia gudurandu-se in brațele mele. Mama striga din casa la mine sa ma dau jos cu animalul din patul abia curățat. O auzeam, dar știam ca are treabă și nu o să vină prea curând sa ma zgorneasca de acolo. Bucuria aia o trăiesc in fiecare an la apropierea sărbătorii Învierii Domnului.

Trăiesc amintirile care m-au făcut om mare. Rochia galbena cu volane din voal pe care o îmbrăcam numai la zi de sărbătoare. Pantofii noi cumpărați de la Pitești. “Dulapul” ăla mare cu niște bănci care se învârteau in aer, in care se dădeau curajoșii și mai ales cozonacul. Se auzeau chiotele oamenilor care își întreceau norocul la oua roșii tari, până târziu in noapte.

Era frumos rău atunci. Mergeam la biserica cu o credință pură, cu o convingere de nestramutat.

Mult mai târziu am înțeles ca Dumnezeu e mai mult decât bisericuța semiingropata din satul meu. Am fost in locul in care trupul Domnului a fost pus in mormânt. Am plâns in biserica ridicată la Sfântul Mormânt și am sărutat locul acela încărcat de credință. Mi-am cerut iertare și am cerut îndreptare ca sa fiu vrednica de numele de urmaș al lui Hristos. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc acum, aici. De aceea curățenia din case nu ar fi nimic fără cea din suflete. Acum le fac lor amintiri, tot cu miei și cu iezi. Și trăiesc iar bucuria de alta dată de data asta prin ochii lor.

Sa ne asiguram ca avem armonie intre noi mai întâi și apoi in haine și in casa. Sa ne stabilim o zi in care cearta și supărarea sa nu ne găsească. Sa ne înconjurăm de copii, de verde și de Dumnezeu și sa preamărim Învierea Sa.

Paște fericit! 🙏🏼❤️

Reclame

Cum am devenit mătușa

Când aveam paisprezece ani, am devenit pentru prima data mătușa. Sora mea a adus acasă un bebeluș firav și simpatic cu cei mai expresivi ochișori pe care ii văzusem pana atunci.

Toți eram topiți după el. Eu stăteam cel mai mult cu el. Îl legănam, ii dădeam sa pape, îl schimbam, ne jucam împreuna și mai ales ne plimbam.

Țin minte ca odată am plecat sa-l plimb cu căruțul puțin mai la deal de casa noastră. Și m-am gândit sa-l fac sa râdă. Iubeam când râdea cu pofta. Și am dat drumul căruțului la vale, urmând ca eu sa alerg după el ca și cum ma străduiesc sa-l prind. Numai ca am uitat sa fixez roțile sa meargă drept și a luat-o in toate părțile pana a căzut cu copil cu tot. A plâns săracul atât de tare de ne-a auzit mama din curte. Încă țin minte foarte bine sentimentul de vinovație care ma apasa. Mama nu m-a certat pentru ca știa cât de mult îl iubesc și ca am vrut doar sa-l fac sa râda. Bebe s-a ales cu o julitură și eu cu inima franjuri.

Mereu ne amintim întâmplarea asta și intotdeuna radem de ea.

Aveam grija de el cu zilele. Sora mea nici nu trebuia sa-mi ceara ajutorul pentru ca eu eram mereu lângă ei.

Perioada in care am avut grija de copilul slăbuț și isteț care îmi lumina zilele a fost cruciala in dezvoltarea mea ulterioară ca mama. Am învățat sa ascult dincolo de scâncetele unui nou născut. L-am văzut cum a crescut sub ochii mei. Când a plecat la scoala, când a mers la liceu, când a devenit așa de mare și de frumos cum e azi.

El m-a învățat, însă cea mai importantă lecție, cum trebuie sa ma comport ca sa fiu mama. Am milioane de motive sa fiu mândra de el, dar din toate îl aleg pe acela ca are suflet bun.

Copilul acela care in urma cu mulți ani ma fermecase cu fetișoara lui perfecta, acum a împlinit 18 ani. E frumos de pică și cânta dumnezeiește. Nu cred ca a jignit pe nimeni in viața lui. Are aceeași privire blândă și acum la fel ca atunci când a intrat in casa noastră pentru prima data. E mândria familiei mele și sunt norocoasa ca am contribuit la creșterea lui.

Aseară am fost la petrecerea lui și l-am văzut fericit și emoționat. Colegii de la seminarul teologic din curtea de Argeș i-au cântat “La mulți ani” absolut încântător. Toți am simțit emoția momentului și nu cred ca a fost cineva in sala care sa nu-și înghită lacrimile.

La mulți ani, băiat blând și frumos. Tot ce e mai bun in lume îți doresc. Sănătatea, înțelepciunea și credința ta in Dumnezeu te va duce acolo unde nici nu visezi.

Te iubesc, preferatule! ❤️

Brad natural sau artificial? V-ați pregătit?

Familia e intotdeuna pe primul loc. Prioritatea mea in iarna care urmează e sa le daruiesc copiilor amintiri la fel cum am avut eu parte in copilărie. O sa încerc sa le insuflu și lor tradiția, cântecul, colindul, bradul cu tot ce înseamnă el și o iarna de neuitat.

Bradul copilăriei mele nu seamănă cu nimic din ce se poarta acum. Nici pe departe. De fapt, era un molid cu crengi din loc in loc și cu un vârf lung pe care cu greu așezăm o stea argintie.

Era intotdeuna natural, pentru ca pădurile erau păduri, nu ca acum mai mult dealuri goale. Nu aveam noțiunea de eco, nu știam daca e bine sau rău, il adoram așa cum era. Era puțin mai înalt decât noi, la vremea aia, cu ramuri subtiri și cu miros adevarat de iarna. Nu aveam globulețe, decât beteala și bomboane cu polei, pe care de cele mai multe ori le mâncam și rămâneau doar ambalajele goale atârnate. Mai puneam vata ca sa imitam zăpada. Portocalele primite in pachet de tata de la fabrica le puneam mai la baza crengilor ca sa nu se rupă de la greutate.

Îl păstram așa gătit pana după Sf Ion când începeau sa-i cada acele. Era sărăcăcios, acum când ma gândesc. Dar chiar și așa, bucuria cu care îl primeam când ni-l aducea tata din padure, a rămas acolo întipărita bine.

Mai târziu, am început sa cumpărăm instalație. Se vedea super frumos de la poarta. Când îl vedeam din drum, cum strălucește și licăre, tare mândra mai eram.

Acum am misiunea ca mama, sa aduc bucuria bradului și in sufletele copiilor mei. Și pare dificil asta. Când ei văd instalații peste tot prin oraș, de pe la jumatea lu’ Noiembrie. Pana acum nu m-am gândit ca momentele astea le pot face magice in ochii lor. Încerc anul acesta. I-am învățat ce înseamnă copacul și ce se întâmpla dacă prăpădesc multe foi. Știu deja ca de la ei primim oxigen și noi trebuie sa stopam tăierea lor dacă vrem sa mai avem ce sa respirăm. Așadar nu le pot explica cum procedam noi când eram mici. Plasticul pe care îl avem de anii trecuți, nu inspira nimic. E tern și nu miroase a nimic, nici măcar a plastic.

Am hotărât sa împodobim unul adevărat. Va rămâne in ghiveci și îl vom planta când se termina nebunia sărbătorilor. Vom merge împreuna la țara și îl vom planta acolo. Va fi povestea noastră de iarna care, practic, nu se va sfarsi la Sf Ion. Abia aștept sa mergem la cumpărături.

O sa revin aici cu detalii, cu poze și cu tot ce se petrece acasă la noi.

Eu nu ma pregăteam așa de școala 


Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜

Ascultă cu atenție tot ce spune copilul, chiar dacă nu pare important 


Aveam 7 ani și tocmai venisem dintr-o excursie de la București. Vizitasem multe locuri interesante: teatru de păpuși, patinoar, balet, lecții de pian, metrou. Aveam multe de povestit. Era iarna și mama cu sororile mele stăteau in pat. Eu eram in fata lor și încercam sa le atrag atenția.  Probabil ca mi-au și acordat-o câteva momente. Faceam niște poziții de balet așa cum văzusem la o balerina in timp ce exersa. O imitam cât punteam de bine. Forma corpului slăbuță din cale afara ma ajuta cu adevărat. 

La un moment dat, plictisite deja de insistenta cu care încercam sa le captez atenția mi-au zis râzând : „Dar lasa-ne draga cu figurile tale de balet, ca ne-ai zăpăcit. Te tot răsucești aici zici ca ești nebuna?” 

Am încetat rușinată imediat. Aveam plânsul im gât, îmi venea sa tip de durerea respingerii. M-a marcat extraordinar aceasta întâmplare. Atât de mult, încât o țin minte zeci de ani in urma. 

Poate ca nu aveam șanse sa urmez un curs de balet. Poate ca in sinea mea doream doar confirmare, acceptare. Aveam nevoie sa fiu auzita. 

Copiii sunt ființe extrem de sensibile. Ei nu pot exprima intotdeuna adevăratele nevoi. Nu știu intotdeuna sa ceara ajutor. Nu stim mereu cum sa facem sa le fim aproape, dar intotdeuna ii putem asculta. Chiar și nimicurile cu care ne deranjează in timp ce scriem un e-mail sau ne facem baie. Țăcăneala aia in care pare ca nu are nimic de spus, înseamnă și aia ceva. Poate are nevoie de atenție, pur și simplu. Poate ii e dor de o îmbrățișare și crede ca dacă îl privești ii trece. 

Ascultarea activa a copiilor ii face sa se simtă importanți in viața noastră. Au nevoie de iubire și de atenție mai des decât o cerem noi. Ascultarea lor le face bine și lor ii păstrează și atașați de noi. 

Încerc de fiecare data sa îmi ascult copiii. Sa las totul balta și sa merg sa îmi arate o jucărie inventata sau sa ascult o idee noua. 

De fiecare data ii privesc in ochi și ascult răbdătoare pana la capăt. Nu vreau niciodată sa simtă ce am simțit eu in ziua aceea. 

Pentru mine e important sa fiu alături de el atunci când are nevoie. 

Nu e importantă ciorba, curățenia, telefonul pe care trebuie sa-l dau sau cineva care bate la usa. E important el, aici acum și mereu. Vreau sa știe ca ma găsește interesata de orice gând ii trece prin cap, orice întâmplare, orice bucurie. Sunt aici sa i le împărtășesc si sa-l ajut sa ajungă mai bun. As muri sa știu ca faptul ca nu l-am ascultat l-a făcut sa plece retras cu lacrimile stinse de durerea înnăbușita. 

Viața mi s-a schimbat pentru totdeuna 


Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj. 

De Ziua Internationala a Dorului va spun de ce mi-e dor 


Am scris și anul trecut despre ziua dorului pe care o sărbătorim azi și la fel am scris și in urma cu doi ani. Am crezut ca pot trece peste ziua aceasta și fără sa scriu. Mai ales ca suntem intr-un loc minunat doar eu și copiii. Verde, râsete joaca, îmbrățișări, declaratii, tot ce ma face sa simt ca trăiesc și ca nu-mi mai trebuie nimic. Poate chiar am tot ce-mi trebuie, dar un dor tot am și eu.

Dorul e pentru mine un cuvânt minunat, poate cel mai duios  pe care îl cunosc. Se spune, și pe buna dreptate, ca nicaieri in lume, cuvântul „dor” nu are atâta frumusețe și trăire așa cum îl are in limba romană. Cred ca dacă ma pui sa-l definesc, nu știu ce e. Poate un sentiment, poate un nod in gât, poate o durere in inima, poate o teama, sau poate toate la un loc.

L-am citit in poezii, l-am ascultat in cântece, in doine străvechi, l-am descoperit in romane și mai ales l-am trăit.

Am simțit dor de iubire de credeam ca o sa-mi sfâșie inima in doua când mi-a plecat iubitul in armata. Credeam ca e sfârșitul lumii, atât am plâns…

Am simțit dor de tata când îl priveam pentru ultima data in viața și știam cât de mult o sa ma prăpădesc de dorul lui.

Am simțit dor de mine, aia de mult de tot, când am văzut prin casa de lansată poze in care zâmbeam liberă, fericita, fără griji de om mare.

Am simțit dor de copii, care seaca sufletul atunci când am plecat de lângă ei.

Doruri știute in lume sunt multe, dar mai ales doruri nespuse, pe care le cara mulți după ei, chiar dacă fac orice sa le ascundă. 

Ăla-i dor adevărat, care nu-i știut și doar simțit.

Chiar și acum simt dor. 

Și nu ma simt deloc” ideal de bine” pentru ca mi-e dor…
P.s: poza e datata bine, din 2006, din floarea vârstei. 

Sfintele Paști sa va găsească așa cum m-a găsit pe mine

 

Sărbătoarea care va sa vina mâine ma aduce acasă negreșit in fiecare an, la mama mea cea harnică și la surorile mele frumoase care îmi lipsesc in fiecare zi. 

Pastile Domnului pentru mine astăzi înseama întoarcere in timp. Mi-amintește de oameni strânși in centru, in gălăgia competiției cu cele mai tari oua. Râsete, suc pe banca, pufuleți, alergata, Șotron, elasticul, flori fete și băieți. 

Îmi amintește de dulapul din parc sau scranciobul cum i se mai spunea, pe care câțiva il învârteau din ce in ce mai tare in țipetele celor înspăimântati de viteza pe care o atingea. Dulapul era un fel de aparat de distracție precum cele din parcurile de distracții pe care le învârtește un motor in sus, in jos și peste cap, numai ca la noi era învârtit de câțiva oameni mai vânjoși. Plata era un ou roșu sau o suma infima astfel încât oricine își permitea sa încerce o tura.

Cred ca sa fi avut vreo 4, 5 anișori când, îndemnată de tata, m-am urcat și eu. La urcare nu a prins așa mare avânt, a mai fost cum a mai fost, dar la coborâre, am simțit cum inima îmi rămâne in vârful „dulapului”. Nu mai știu dacă am strigat la tata sau doar l-am căutat cu privirea, dar știu ca m-au oprit și ca m-am dat jos. M-a dojenit puțin și m-a luat in brațe. Nu s-a supărat ca n-am avut curaj. L-am iubit și mai mult. 

La fel cum o făceam in zi de sărbătoare. Atunci nu mai trebuia sa muncească și nici pe noi nu ne punea, era frumos rău și la fata și îmbrăcat și se bărbierea in oglinda afara in timp ce-și spunea cat e de frumos. Știa ca așa reusea întotdeauna sa ne facă sa radem. Îmi amintesc de el inevitabil, pentru ca lipsa lui și golul lăsat in curtea asta mare și in inima mea mică mi-l aduce in gând de fiecare data când deschid poarta și aud liniștea. 

Sărbătorile pascale înseamnă pentru mine eliberare, liniște, familie, miros de cozonac, rugăciune, cântec și Dumnezeu.

La fel va doresc și vouă. Pace in case, împăcare cu aproapele, iertare de tot și de toate, toleranta și dăruire. 

Nu uitați ca nu e nevoie sa așteptați ceva anume pentru a începe sa trăiți și sa fiti fericiti. O puteți face in fiecare zi in care va treziți sănătoși, in fiecare zi in care puteți vedea lumina zilei, cu atât mai mult azi in care ați apucat încă un an sa va bucurați de lumina Invierii. Sarbatoarea aceasta mare sa trezesca și sa va călăuzească spre bine. 
Sursa foto: festivalcaragiale.ro

Am greșit, recunosc 

Am revăzut un articol de anul trecut pe care-l scriam moarta de somn, epuizata complet de oboseala pe la 3 dimineața. Un articol in care băiețelul deși avea febra caută sa doarmă pe mine, sa ma simtă și sa ma știe aproape. Îmi amintesc și acum ce suparata eram de avalanșa de viruși de care nu mai scăpam. Anul acesta treaba nu mai e așa de gravă, deci ce a fost mai rău a trecut. Tin minte de asemenea, când sugea la sân in disperare, devenise super stresant la un moment dat. Afara, in casa, la cumpărături, aveai n-aveai timp, pauza de titilit era sfânta. Mai ales când era semiadormit și încercam sa scot sânul sa nu fac pe mine acolo in pat și simțea și începea sa sugă cu si mai mult sârg. Acum nu mai suge, ce a fost mai rău a trecut. 

Când erau la vârsta la care nu ar fi plecat de lângă mine sub nici o forma. Nu voiau la nimeni, exista doar mami. Aveam sa trăiesc atunci un sentiment de putere nemarginita, incomparabil cu orice altceva, ca si cum as fi fost regina lumii. Dar mami mai avea și treaba, voia sa ajungă repede undeva sau se grăbea la serviciu. Acum nu mai e cazul, a trecut. S-au obișnuit ca mami trebuie sa plece uneori și nu le mai lipsește asta, mie însă in fiecare zi. 

Câteodată pe cel mare îl adormea tati, in special in primele săptămâni după naștere și îl auzeam din camera cum plânge oarecum resemnat ca eu nu ma puteam duce la el. N-as fi avut loc in pat cu amândoi. Nu voiam sa ma chinuiesc cu ei. Acum cel mare doarme singur, fără nici o problema. Nu ma mai striga, nu ma mai cere, nu mai plânge după mami. A trecut. 

Așa cum au trecut toate. 

Răceala aia de care suferea anul trecut cel mic a trecut. Intre timp au venit altele dar nu ma mai caută noaptea prin pat așa cum o făcea anul trecut. 

Alăptarea aia sacaitoare și tărăgănata de pe oriunde o faceam pentru ultima data in viața mea. De atunci nu am mai simțit gurița avida de lăptic bun și proaspăt pe sanul meu. Și mi-e așa de dor…

Mi-e dor de băiețelul meu slabut pe care îl adormeam lângă mine, cel care nu era nevoit sa ma împartă cu nimeni. Când eram doar noi și atât. Îmi pare rău in fiecare zi ca n-am avut maturitatea necesară sa trăiesc fiecare moment așa cum venea, bun sau rău. 

Îmi pare rău pentru toate momentele in care am vrut doar sa scap. 

Știam ca va veni o zi in care va face lucruri pentru ultima data in viața, dar nu știam ca pe unele deja le făcuse. Exista o ultima data pentru tot. Pentru plecat la gradi, pentru ținut de mâna in public, pentru sărutat și îmbrățișat oriunde și oricând, pentru bucuria de a ne revedea, pentru lucruri mărunte care ne vor lipsi mereu fara sa ne dam seama. 

Timpul nu sta in loc, fir-ar sa fie! Parca știam asta, am uitat? 

Îmi pare rău de tot ca toate au trecut așa ușor pe lângă mine și eu nu am trăit destul din experiența aia. Ca n-am văzut frumosul din urat, ca n-am extras bunul din rău, n-am fost in stare sa trăiesc la timp sa văd câta bucurie trăiam de fapt.

Lucrurile când trec, trecute rămân, nu exista decât o singura posibilitate, trăiești sau trece pe lângă tine. Toate sacaielile astea erau de fapt fericirile mele.

Acum am scăpat, au trecut și eu m-am făcut mare si mi-am dat seama ca le vreau din nou. 

Cum le mai aduc înapoi?

De ce e bun masajul pentru copii 


Noua ne făcea mama baie numai o singura data pe săptămâna, sâmbătă. Nu aveam baie, ne făceam in copaie, in bucatarie unde încălzea apa pe soba și era un chin pana ne termina pe toate. Nu mi-e rusine sa spun adevarul chiar dacă uneori poate deranjeaza, pentru ca am crescut la țara, iar in perioada aceea nu erau condițiile de astăzi. 

Mie acum mi se pare dificil sa-i rezolv pe doi, cu patru nici nu vreau sa ma gândesc. Câte găleți cu apa trebuia sa scoată din put, câte oale cu apa trebuia sa încălzească pentru toate patru, apoi sa o potrivească ( slava Domnului, nici una dintre noi nu are semne ca n-a făcut-o corect), cate haine trebuia sa aiba pregătite, azi ma întreb oare cum reușea? Asta gândesc acum, pentru ca atunci când eram mică, tot ce-mi doream era sa trecem la masaj cât mai repede, mai ales ca se începea de la cel mai mic la cel mai mare, deci, norocoasa eram eu. Imi plăcea atât de mult, timpul acela relaxant in care mâinile mamei încălzite cu ulei îmi intondeau oasele încât as fi făcut orice sa nu se termine.

 O iubeam pe mama, iar faptul ca aveam parte de un tratatment așa special si relaxant ma făcea sa o ador. Era cel mai plăcut lucru din lume masajul. Avea niște mâini de aur. Începea de la umeri, îmi îndreapta spatele, picioarele mi se relaxau și le simteam de fulg dupa ce se termina tratamentul regesc. 

Am încercat sa-i obișnuiesc și eu pe ai mei cu masaj, le faceam in fiecare seara la baita când erau bebeluși, apoi a urmat o perioada in care nu i-am mai prins, iar cel mare abia de curând, in jurul vârstei de 3-4 ani a început sa fie interesat. Dar si când a devenit interesat, a devenit direct dependent. Acum la noi nu numai la baie se masează, ci in fiecare seara, uneori chiar si dimineața. Și vrea peste tot, adică și vârful urechii, inclusiv degetele de la mâini și picioare, cap și nas. Nu rămâne părticică neatinsa, așa vrea Domnul G. 

Cand a fost nevoit sa rămână la mama câteva zile, i-am vandut mamei pontul cu masajul, in cazul in care nu s-ar mai fi înțeles cu el, sa știe ce sa-i facă. Nu a fost nevoie sa-l întrebe decât o data, ca apoi de câteva ori pe zi trebuia sa-l maseze pe neastâmpărat. A profitat la maximum de tratatia împărătească , mai ales ca mama ar face orice pentru el. Asa pățesc si eu. Ma las șantajată de el. Chiar dacă sunt grabita sa ajung la serviciu, când aud un ” Mami, eu iubesc masajul ” ma opresc din orice și prestez. Îmi amintesc de mine cât de înnebunită eram, cum ma gândeam in timpul băii numai la masajul de după, cum ma simteam de conectata cu mama și cât de bine ma făcea sa ma simt. 

Am citit mult despre binefacerile masajului încă de când era in burtica primul născut, de când când încă nu avea putere sa se împotrivească. De ce e bun masajul? Va spun in cele ce urmează câteva avantaje fizice:

• ajuta la somn, prin relaxarea totala a mușchilor;

• prin degajarea tensiunilor sau a stresului, mai ales când traverseaza perioade de integrare intr-un mediu nou cum ar fi grădinița, școala. 

• ajuta la digestia m-au ușoară a alimentelor;

• ajuta la circulația sângelui dar și la dezvoltarea armonioasa a copilului;

• întărește musculatura;

• stimulează secreția hormonului de creștere. 

Printre alte beneficii vreau sa le enumăr și pe cele care nu țin numai de dezvoltarea fizica, ci și pe cele psihice: te ajuta sa te reconectezi cu cel mic, atingerile și mângâierile induc ideea de dezmierdare, creeaza ideea de atașament, de caldura și de iubire. 

Sunt exact sentimentele copilăriei mele pe care am decis sa vi le împărtășesc, mânată de plăcerea copilului meu pentru masaj si de beneficiile pe care ni le aduce de fiecare data. Atunci când nimic nu mai funcționează cum trebuie in relația cu copilul vostru, încercați și cu masaj, rău n-are sa va facă, o sa vedeți.