Viața mi s-a schimbat pentru totdeuna 


Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj. 

De Ziua Internationala a Dorului va spun de ce mi-e dor 


Am scris și anul trecut despre ziua dorului pe care o sărbătorim azi și la fel am scris și in urma cu doi ani. Am crezut ca pot trece peste ziua aceasta și fără sa scriu. Mai ales ca suntem intr-un loc minunat doar eu și copiii. Verde, râsete joaca, îmbrățișări, declaratii, tot ce ma face sa simt ca trăiesc și ca nu-mi mai trebuie nimic. Poate chiar am tot ce-mi trebuie, dar un dor tot am și eu.

Dorul e pentru mine un cuvânt minunat, poate cel mai duios  pe care îl cunosc. Se spune, și pe buna dreptate, ca nicaieri in lume, cuvântul „dor” nu are atâta frumusețe și trăire așa cum îl are in limba romană. Cred ca dacă ma pui sa-l definesc, nu știu ce e. Poate un sentiment, poate un nod in gât, poate o durere in inima, poate o teama, sau poate toate la un loc.

L-am citit in poezii, l-am ascultat in cântece, in doine străvechi, l-am descoperit in romane și mai ales l-am trăit.

Am simțit dor de iubire de credeam ca o sa-mi sfâșie inima in doua când mi-a plecat iubitul in armata. Credeam ca e sfârșitul lumii, atât am plâns…

Am simțit dor de tata când îl priveam pentru ultima data in viața și știam cât de mult o sa ma prăpădesc de dorul lui.

Am simțit dor de mine, aia de mult de tot, când am văzut prin casa de lansată poze in care zâmbeam liberă, fericita, fără griji de om mare.

Am simțit dor de copii, care seaca sufletul atunci când am plecat de lângă ei.

Doruri știute in lume sunt multe, dar mai ales doruri nespuse, pe care le cara mulți după ei, chiar dacă fac orice sa le ascundă. 

Ăla-i dor adevărat, care nu-i știut și doar simțit.

Chiar și acum simt dor. 

Și nu ma simt deloc” ideal de bine” pentru ca mi-e dor…
P.s: poza e datata bine, din 2006, din floarea vârstei. 

Sfintele Paști sa va găsească așa cum m-a găsit pe mine

 

Sărbătoarea care va sa vina mâine ma aduce acasă negreșit in fiecare an, la mama mea cea harnică și la surorile mele frumoase care îmi lipsesc in fiecare zi. 

Pastile Domnului pentru mine astăzi înseama întoarcere in timp. Mi-amintește de oameni strânși in centru, in gălăgia competiției cu cele mai tari oua. Râsete, suc pe banca, pufuleți, alergata, Șotron, elasticul, flori fete și băieți. 

Îmi amintește de dulapul din parc sau scranciobul cum i se mai spunea, pe care câțiva il învârteau din ce in ce mai tare in țipetele celor înspăimântati de viteza pe care o atingea. Dulapul era un fel de aparat de distracție precum cele din parcurile de distracții pe care le învârtește un motor in sus, in jos și peste cap, numai ca la noi era învârtit de câțiva oameni mai vânjoși. Plata era un ou roșu sau o suma infima astfel încât oricine își permitea sa încerce o tura.

Cred ca sa fi avut vreo 4, 5 anișori când, îndemnată de tata, m-am urcat și eu. La urcare nu a prins așa mare avânt, a mai fost cum a mai fost, dar la coborâre, am simțit cum inima îmi rămâne in vârful „dulapului”. Nu mai știu dacă am strigat la tata sau doar l-am căutat cu privirea, dar știu ca m-au oprit și ca m-am dat jos. M-a dojenit puțin și m-a luat in brațe. Nu s-a supărat ca n-am avut curaj. L-am iubit și mai mult. 

La fel cum o făceam in zi de sărbătoare. Atunci nu mai trebuia sa muncească și nici pe noi nu ne punea, era frumos rău și la fata și îmbrăcat și se bărbierea in oglinda afara in timp ce-și spunea cat e de frumos. Știa ca așa reusea întotdeauna sa ne facă sa radem. Îmi amintesc de el inevitabil, pentru ca lipsa lui și golul lăsat in curtea asta mare și in inima mea mică mi-l aduce in gând de fiecare data când deschid poarta și aud liniștea. 

Sărbătorile pascale înseamnă pentru mine eliberare, liniște, familie, miros de cozonac, rugăciune, cântec și Dumnezeu.

La fel va doresc și vouă. Pace in case, împăcare cu aproapele, iertare de tot și de toate, toleranta și dăruire. 

Nu uitați ca nu e nevoie sa așteptați ceva anume pentru a începe sa trăiți și sa fiti fericiti. O puteți face in fiecare zi in care va treziți sănătoși, in fiecare zi in care puteți vedea lumina zilei, cu atât mai mult azi in care ați apucat încă un an sa va bucurați de lumina Invierii. Sarbatoarea aceasta mare sa trezesca și sa va călăuzească spre bine. 
Sursa foto: festivalcaragiale.ro

Am greșit, recunosc 

Am revăzut un articol de anul trecut pe care-l scriam moarta de somn, epuizata complet de oboseala pe la 3 dimineața. Un articol in care băiețelul deși avea febra caută sa doarmă pe mine, sa ma simtă și sa ma știe aproape. Îmi amintesc și acum ce suparata eram de avalanșa de viruși de care nu mai scăpam. Anul acesta treaba nu mai e așa de gravă, deci ce a fost mai rău a trecut. Tin minte de asemenea, când sugea la sân in disperare, devenise super stresant la un moment dat. Afara, in casa, la cumpărături, aveai n-aveai timp, pauza de titilit era sfânta. Mai ales când era semiadormit și încercam sa scot sânul sa nu fac pe mine acolo in pat și simțea și începea sa sugă cu si mai mult sârg. Acum nu mai suge, ce a fost mai rău a trecut. 

Când erau la vârsta la care nu ar fi plecat de lângă mine sub nici o forma. Nu voiau la nimeni, exista doar mami. Aveam sa trăiesc atunci un sentiment de putere nemarginita, incomparabil cu orice altceva, ca si cum as fi fost regina lumii. Dar mami mai avea și treaba, voia sa ajungă repede undeva sau se grăbea la serviciu. Acum nu mai e cazul, a trecut. S-au obișnuit ca mami trebuie sa plece uneori și nu le mai lipsește asta, mie însă in fiecare zi. 

Câteodată pe cel mare îl adormea tati, in special in primele săptămâni după naștere și îl auzeam din camera cum plânge oarecum resemnat ca eu nu ma puteam duce la el. N-as fi avut loc in pat cu amândoi. Nu voiam sa ma chinuiesc cu ei. Acum cel mare doarme singur, fără nici o problema. Nu ma mai striga, nu ma mai cere, nu mai plânge după mami. A trecut. 

Așa cum au trecut toate. 

Răceala aia de care suferea anul trecut cel mic a trecut. Intre timp au venit altele dar nu ma mai caută noaptea prin pat așa cum o făcea anul trecut. 

Alăptarea aia sacaitoare și tărăgănata de pe oriunde o faceam pentru ultima data in viața mea. De atunci nu am mai simțit gurița avida de lăptic bun și proaspăt pe sanul meu. Și mi-e așa de dor…

Mi-e dor de băiețelul meu slabut pe care îl adormeam lângă mine, cel care nu era nevoit sa ma împartă cu nimeni. Când eram doar noi și atât. Îmi pare rău in fiecare zi ca n-am avut maturitatea necesară sa trăiesc fiecare moment așa cum venea, bun sau rău. 

Îmi pare rău pentru toate momentele in care am vrut doar sa scap. 

Știam ca va veni o zi in care va face lucruri pentru ultima data in viața, dar nu știam ca pe unele deja le făcuse. Exista o ultima data pentru tot. Pentru plecat la gradi, pentru ținut de mâna in public, pentru sărutat și îmbrățișat oriunde și oricând, pentru bucuria de a ne revedea, pentru lucruri mărunte care ne vor lipsi mereu fara sa ne dam seama. 

Timpul nu sta in loc, fir-ar sa fie! Parca știam asta, am uitat? 

Îmi pare rău de tot ca toate au trecut așa ușor pe lângă mine și eu nu am trăit destul din experiența aia. Ca n-am văzut frumosul din urat, ca n-am extras bunul din rău, n-am fost in stare sa trăiesc la timp sa văd câta bucurie trăiam de fapt.

Lucrurile când trec, trecute rămân, nu exista decât o singura posibilitate, trăiești sau trece pe lângă tine. Toate sacaielile astea erau de fapt fericirile mele.

Acum am scăpat, au trecut și eu m-am făcut mare si mi-am dat seama ca le vreau din nou. 

Cum le mai aduc înapoi?

De ce e bun masajul pentru copii 


Noua ne făcea mama baie numai o singura data pe săptămâna, sâmbătă. Nu aveam baie, ne făceam in copaie, in bucatarie unde încălzea apa pe soba și era un chin pana ne termina pe toate. Nu mi-e rusine sa spun adevarul chiar dacă uneori poate deranjeaza, pentru ca am crescut la țara, iar in perioada aceea nu erau condițiile de astăzi. 

Mie acum mi se pare dificil sa-i rezolv pe doi, cu patru nici nu vreau sa ma gândesc. Câte găleți cu apa trebuia sa scoată din put, câte oale cu apa trebuia sa încălzească pentru toate patru, apoi sa o potrivească ( slava Domnului, nici una dintre noi nu are semne ca n-a făcut-o corect), cate haine trebuia sa aiba pregătite, azi ma întreb oare cum reușea? Asta gândesc acum, pentru ca atunci când eram mică, tot ce-mi doream era sa trecem la masaj cât mai repede, mai ales ca se începea de la cel mai mic la cel mai mare, deci, norocoasa eram eu. Imi plăcea atât de mult, timpul acela relaxant in care mâinile mamei încălzite cu ulei îmi intondeau oasele încât as fi făcut orice sa nu se termine.

 O iubeam pe mama, iar faptul ca aveam parte de un tratatment așa special si relaxant ma făcea sa o ador. Era cel mai plăcut lucru din lume masajul. Avea niște mâini de aur. Începea de la umeri, îmi îndreapta spatele, picioarele mi se relaxau și le simteam de fulg dupa ce se termina tratamentul regesc. 

Am încercat sa-i obișnuiesc și eu pe ai mei cu masaj, le faceam in fiecare seara la baita când erau bebeluși, apoi a urmat o perioada in care nu i-am mai prins, iar cel mare abia de curând, in jurul vârstei de 3-4 ani a început sa fie interesat. Dar si când a devenit interesat, a devenit direct dependent. Acum la noi nu numai la baie se masează, ci in fiecare seara, uneori chiar si dimineața. Și vrea peste tot, adică și vârful urechii, inclusiv degetele de la mâini și picioare, cap și nas. Nu rămâne părticică neatinsa, așa vrea Domnul G. 

Cand a fost nevoit sa rămână la mama câteva zile, i-am vandut mamei pontul cu masajul, in cazul in care nu s-ar mai fi înțeles cu el, sa știe ce sa-i facă. Nu a fost nevoie sa-l întrebe decât o data, ca apoi de câteva ori pe zi trebuia sa-l maseze pe neastâmpărat. A profitat la maximum de tratatia împărătească , mai ales ca mama ar face orice pentru el. Asa pățesc si eu. Ma las șantajată de el. Chiar dacă sunt grabita sa ajung la serviciu, când aud un ” Mami, eu iubesc masajul ” ma opresc din orice și prestez. Îmi amintesc de mine cât de înnebunită eram, cum ma gândeam in timpul băii numai la masajul de după, cum ma simteam de conectata cu mama și cât de bine ma făcea sa ma simt. 

Am citit mult despre binefacerile masajului încă de când era in burtica primul născut, de când când încă nu avea putere sa se împotrivească. De ce e bun masajul? Va spun in cele ce urmează câteva avantaje fizice:

• ajuta la somn, prin relaxarea totala a mușchilor;

• prin degajarea tensiunilor sau a stresului, mai ales când traverseaza perioade de integrare intr-un mediu nou cum ar fi grădinița, școala. 

• ajuta la digestia m-au ușoară a alimentelor;

• ajuta la circulația sângelui dar și la dezvoltarea armonioasa a copilului;

• întărește musculatura;

• stimulează secreția hormonului de creștere. 

Printre alte beneficii vreau sa le enumăr și pe cele care nu țin numai de dezvoltarea fizica, ci și pe cele psihice: te ajuta sa te reconectezi cu cel mic, atingerile și mângâierile induc ideea de dezmierdare, creeaza ideea de atașament, de caldura și de iubire. 

Sunt exact sentimentele copilăriei mele pe care am decis sa vi le împărtășesc, mânată de plăcerea copilului meu pentru masaj si de beneficiile pe care ni le aduce de fiecare data. Atunci când nimic nu mai funcționează cum trebuie in relația cu copilul vostru, încercați și cu masaj, rău n-are sa va facă, o sa vedeți. 

Singurătatea e groaznica

Cum ca singuratatea e groaznica, chiar mai înfiorătoare  decat boala,  am auzit-o din gura unui bătrân, asa ca astazi, va propun ceva diferit.Imaginează-ți ca esti foarte bătrân si ca locuiești in casa ta singur de foarte multi ani. Dumnezeu ti-a luat iubirea vieții tale de atat de mult timp incat nici nu-ti mai amintești.In fiecare dimineața te trezești fara nici un plan. Esti doar obosita gândindu-te ca nu te asteapta nimic nou. 

Deschizi ochii si vezi ceata. Oare unde ai pus ochelarii azi noapte? Bâjbâi dupa ei pe noptiera si din greșeala verși paharul de apa de jos. Oftezi si pipăi dupa ei prin băltoaca de jos de langa noptiera. I-ai găsit dar sunt uzi. Ii ștergi pe cearșaf si apoi îți urmezi rutina fericita ca ochelarii vechi măcar nu s-au rupt. 

Mai tarziu te intrebi daca ai luat medicamentele. Alzheimer e boala cu care te lupți de multi ani si de care au aflat toti cei câțiva care te mai știu, ceea ce i-a îndepărtat si i-a facut sa te trateze ca pe un ciudat. 

La prânz vrei sa mănânci supa pregătită inca de dimineața, însă mâna nu te asculta. Pana la gura ai pierdut tot din lingura. Azi parca tremura si mai tare. Te descurajezi si începi sa plângi usor in timp ce cu mâna stânga duci supa. E aiurea, si-ti vine peste mâna sa mănânci cu stânga dar ce sa faci? Ai terminat de mâncat, însă nu si de plans. Te gândești la vremuri de mult apuse, la cat de frumos era cand le puneai tuturor masa, la ce veselie era cand apărea desertul, cum se jucau nepoții in sufragerie iarna… Singurătatea e groaznica, a facut din tine un om posac si obosit. A facut ca toate zilele vieții tale sa semene intre ele fara nici o deosebire. Plângi de durere, de neputința, de singurătate si cel mai rau e ca nu mai aștepți nimic, decat moartea.

Asa se simte un bătrân neputincios in fiecare zi. 

Asa vom ajunge si noi atat de repede incat viata ni se va părea o clipa.

Horatiu Mălăele spunea ca viata e ca o masa: Copilăria – din partea casei, tinerețea – felul de baza, bătrânețea – desertul, iar moartea – nota de plata. Superb spus! E tocmai ce vreau sa zic. Nimic nu e pentru vesnicie, toti si toate vor pleca la sfârșit. Singurul lucru care a mai ramas sunt pozele păstrate cu sfințenie, si amintirea care nu va putea fi stearsa cu nimic. Amintirea oamenilor pe care i-am iubit, a clipelor frumoase de mult apuse, a bucuriei si a fericirii trăite.

De aceea, pentru tine cel care citești asta, am un singur lucru sa-ti mai cer. Sa fii conștient de ceea ce ai azi. Caci azi ai mai presus de toate, tinerețea, cel mai frumos dar al vieții. Ai de partea ta, putere, agilitate, libertate sa faci tot ce te face fericit. Ai sanatate, poti merge, poti vedea, poti simti mai mult decat o vei face de azi inainte, pentru ca viata curge in defavoarea ta. Urmează-ti visul azi. Urca muntele care te sperie. 

Spune-i si celui de langa tine sa fie conștient si sa trăiască momentul. Nimeni nu rămâne veșnic tânăr, chiar daca atunci cand esti in putere asa ai putea crede.

Ce nevoie avem sa fim supărați unii cu alții?

Ce nevoie avem de invidie cand tie ti s-a dat șansa vieții? 

Ce nu-ti ajunge, cand tu esti sănătos?

Furesti e casa mea


Sat frumos si primitor, ce mi-ai dat copilărie de neuitat cu amintiri cat pentru o viața…

Aici am trăit emoția serbărilor pregătite cu mult fast. Am zis poezia tare si rar si am cules aplauzele si aprecierea tuturor. Cel mai mult ma bucurăm de maica mea, de peste 80 de ani, care venea in baston sa ma încurajeze. Am învățat sa scriu de la învățătoarea mea buna care-mi pare neschimbata si astăzi. Am învățat sa ma închin, sa ma rog, sa cred puterea lui Dumnezeu in bisericuța noastra in care cobori ca intr-o grota plină de culoare cu miros minunat de tămâie.

Am cules ghiocei, viorele, gagatele din pădurile-i umbroase. 

M-am scăldat in gârla si am căutat peștișori cu sticla. Am mâncat fragi si mure si am păscut vaca pe Zăvoi.

Am trăit emoția primului sărut la poarta cand inca nu știam ce e iubirea. Am ieșit noaptea pe ascuns afara cu inima bătând sa sara din piept de frica.

Cand am putut sa plec, mirajul orașului m-a facut o perioada sa nu-mi doresc sa ma întorc. Si am stat plecată mult, veneam din ce in ce mai rar. Mi-era bine, deși simțeam ca vreau sa plec undeva. De fapt era dorința de reîntoarcere. Astăzi m-am facut mare si mintea mi s-a luminat. Ajung acasa si aud liniștea. Cand nu trec mașini pe drum nu se aude nimic. Poate o pasare cântând, poate un greiere sau poate un cățel.

La Furesti imi gasesc liniștea. Oriunde m-ar duce viața, aici vreau sa ramân la sfârșit, pentru ca nicăieri nu m-am simțit atat de întreaga pe cat m-am simțit in satul acesta cu cateva sute de oameni.

Aici ma asteapta mama cu poarta deschisă, aici e casa mea.

Previous Older Entries