Să le mulțumim mamelor

Azi mai mult ca oricând trebuie să le mulțumim mamelor că ne-au lăsat să le creștem în pântec. Fără să știe ce aduc pe lume, au promis să ne iubească.

Să le amintim că știm ce sacrificii au făcut pentru noi în timpuri grele. Știm și me amintim cu drag mâncarea lor, hainele spălate de mână, date în multe ape. Grija pe care ne-a purtat-o, chiar dacă n-au arătat-o fățiș. N-au știut nici ele. Banii cheltuiți cu noi. Ajutorul când eram la pământ și doar mâna lor a fost acolo să ne ridice.

Să le amintim că ele sunt eroine în sufletul copiilor lor. Că știm la cine să tragem când ne e greu sau nu ne găsim rostul și întelesul în lume.

Să le amintim că au făcut bine când ne-au împins de la spate să facem ceva. Sau când au avut încredere și ne-au lăsat pe noi să alegem.

Să le dăm înapoi azi, mai mult ca oricând un zâmbet, o floare sau măcar o îmbrățișare.

Poate pentru unii nu au făcut multe. Poate o să zică despre ele că nu au fost așa cum și-au dorit. Dar au fost. Și doar așa am fi existat noi, prin ele. Poate nu au știut să spună te iubesc, dar au găsit cale să ne arate asta.

Poate au fost plecate, dar au lăsat drumul deschis ca să poată fi găsite. Poate au muncit prea mult, dar au făcut-o cu gândul la o viață mai bună pentru copiii lor. Poate au muncit prea puțin, dar suficient cât să-și crească copiii.

Indiferent cum ar fi mama ta, dacă o ai în viață, ești norocos. Și dacă e stea, sigur te veghează, pentru că dragostea mamei e peste puterea noastră de concepere. E din altă lume, una cerească.

Eu i-am dat flori, cafea și ciocolată. Prea puțin pentru câte mi-a dat ea. Oricâte le-am da noi înapoi, flori, mâncare, medicamente, bani, tot nu ar fi de ajuns. Și știți de ce? Vă spun eu.

Pentru viață, e greu să te revanșezi.

Și i-am zis “sărut mâna” când am intrat în casă. Pentru că așa m-a învățat să zic. Tot ce știu e de la ea. Tot ce sunt e de la ea, iar pentru asta nu pot decât să mă mândresc.

Mult timp am învinuit-o pe ea, că nu m-a îndrumat către o cale mai ușoară spre o carieră de succes. Dar azi știu că dacă nu m-ar fi lăsat să aleg eu, nu aș fi scris azi nimic. Nu aș fi publicat o carte, nu aș fi avut un blog, nu ar fi existat Annazidezi.

Îți mulțumesc pentru încredere, mămico! M-ai lăsat să-mi aleg singură destinul și nu ai fi putut face mai bine cu mine. Destinul meu e să scriu și tu, cumva ai știut asta mereu. Mamele chiar au superputeri!

La mulți ani tuturor femeilor!❤️

5 ani de Annazidezi

5 ani de Annazidezi, deja?

Alaltăieri s-au împlinit 5 ani de când scriu pe Annazidezi.com. Am vrut să scriu chiar în ziua în care cu cinci ani în urmă scriam primul articol. N-am putut. Am sărbătorit în liniște. Am citit, insa primul articol. Stângaci, dar sincer, așa cum mi-am propus să fiu în scris, era plămădirea primelor mele gânduri. Eram așa emoționată. Voiam doar să scriu. Nu m-aș fi imaginat niciodată că se pot face și bani. Țin minte și acum primele cadouri pe care le am primit acasă doar pentru că am scris o pagină.

Încet, încet Annazidezi a devenit un nume. Rostit mai mult în râs de unii, la început, a ajuns mai apoi să fie un fapt. Acum, dacă cineva îmi spune pe numele blogului nu mă mai simt rușinată, sunt mândră.

Îmi pare rău că sunt mai cunoscută în București decât în zona în care trăiesc. Pentru că aici nimeni nu mi-a dat vreodată o șansă. Poate că nu înțeleg foarte clar ce înseamnă un blog, sau poate nu mă ajută fața să fiu acceptată. Sau poate că așa e mai bine pentru toată lumea.

Din sutele de articole pe care le-am scris vreau să cred că am ajutat măcar 5 oameni din cei care au citit. Vreau să cred că tot ce am vrut sa transmit, mesajul meu a fost perceput corect. Mi-am expus părți intime ale existentei mele fără să regret nici măcar un minut. Și chiar dacă am afișat mereu realitatea, oamenii cred că știu totul despre mine. Nimic mai fals, ei știu ce le spun eu. Viața de blogger nu e așa ușoară. Dar voi cei care citiți mi-ați făcut o mai frumoasă.

N-aș fi fost nimic fără voi. Voi m-ați adus aici. Voi care mă încurajați și chiar și voi care mă descurajați. Citită oameni din țări pe care înainte nici nu le știam numele, am ajuns mai departe cu blogul decât mi-aș fi imaginat. Și nu, nu mă opresc aici. Scriu din suflet pentru voi. Pentru mine, să mă vindec și pentru voi să vă regăsiți.

Vă mulțumesc din tot sufletul meu celor care mi-au arătat și cel mai mic semn de apreciere. Nici nu știți cât bine mi-ați făcut. Acum am o agenție care se ocupă de contractele mele, am scris in campanii pentru companii din cele mai cunoscute. Annazidezi e din ce în ce mai mare și vrea să iasă la o întâlnire cu voi. Așa că, dacă vrei să ne întâlnim și să ne cunoaștem mai bine lasă aici sau pe Facebook un comentariu și promit câteva ore de distracție. 😊

5 ani, cât 5 zile. Nimic fără voi. ❤️

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Eu de Paști ma jucam cu iezii și cu mieii

Amintirea sărbătorilor pascale de la țara, pe care le petreceam cu ai mei când eram de câțiva anișori rămâne întipărita in minte pana o sa mor.

Mirosea a ghiocei și a pământ de cum începea sa răsară soarele câteva zile la rând.

Mama nu lăsa curățenia pentru ultimele zile, ci o făcea din timp. Dădea mobila afara ca sa poată zugravi toate camerele. Mirosul de var și de curat îmi înveselea inima.

Am o imagine despre asta atât de vie, încât am impresia ca s-a întâmplat ieri. Eram afara, in pat, pe lângă cealaltă mobila scoasă afară și ma jucam cu un ied. Abia născut de câteva zile, era bucuria întruchipată. Țopăia și ma pupa cu boticul lui umed. Îmi atingea părul și ma mângâia gudurandu-se in brațele mele. Mama striga din casa la mine sa ma dau jos cu animalul din patul abia curățat. O auzeam, dar știam ca are treabă și nu o să vină prea curând sa ma zgorneasca de acolo. Bucuria aia o trăiesc in fiecare an la apropierea sărbătorii Învierii Domnului.

Trăiesc amintirile care m-au făcut om mare. Rochia galbena cu volane din voal pe care o îmbrăcam numai la zi de sărbătoare. Pantofii noi cumpărați de la Pitești. “Dulapul” ăla mare cu niște bănci care se învârteau in aer, in care se dădeau curajoșii și mai ales cozonacul. Se auzeau chiotele oamenilor care își întreceau norocul la oua roșii tari, până târziu in noapte.

Era frumos rău atunci. Mergeam la biserica cu o credință pură, cu o convingere de nestramutat.

Mult mai târziu am înțeles ca Dumnezeu e mai mult decât bisericuța semiingropata din satul meu. Am fost in locul in care trupul Domnului a fost pus in mormânt. Am plâns in biserica ridicată la Sfântul Mormânt și am sărutat locul acela încărcat de credință. Mi-am cerut iertare și am cerut îndreptare ca sa fiu vrednica de numele de urmaș al lui Hristos. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc acum, aici. De aceea curățenia din case nu ar fi nimic fără cea din suflete. Acum le fac lor amintiri, tot cu miei și cu iezi. Și trăiesc iar bucuria de alta dată de data asta prin ochii lor.

Sa ne asiguram ca avem armonie intre noi mai întâi și apoi in haine și in casa. Sa ne stabilim o zi in care cearta și supărarea sa nu ne găsească. Sa ne înconjurăm de copii, de verde și de Dumnezeu și sa preamărim Învierea Sa.

Paște fericit! 🙏🏼❤️

Cum am devenit mătușa

Când aveam paisprezece ani, am devenit pentru prima data mătușa. Sora mea a adus acasă un bebeluș firav și simpatic cu cei mai expresivi ochișori pe care ii văzusem pana atunci.

Toți eram topiți după el. Eu stăteam cel mai mult cu el. Îl legănam, ii dădeam sa pape, îl schimbam, ne jucam împreuna și mai ales ne plimbam.

Țin minte ca odată am plecat sa-l plimb cu căruțul puțin mai la deal de casa noastră. Și m-am gândit sa-l fac sa râdă. Iubeam când râdea cu pofta. Și am dat drumul căruțului la vale, urmând ca eu sa alerg după el ca și cum ma străduiesc sa-l prind. Numai ca am uitat sa fixez roțile sa meargă drept și a luat-o in toate părțile pana a căzut cu copil cu tot. A plâns săracul atât de tare de ne-a auzit mama din curte. Încă țin minte foarte bine sentimentul de vinovație care ma apasa. Mama nu m-a certat pentru ca știa cât de mult îl iubesc și ca am vrut doar sa-l fac sa râda. Bebe s-a ales cu o julitură și eu cu inima franjuri.

Mereu ne amintim întâmplarea asta și intotdeuna radem de ea.

Aveam grija de el cu zilele. Sora mea nici nu trebuia sa-mi ceara ajutorul pentru ca eu eram mereu lângă ei.

Perioada in care am avut grija de copilul slăbuț și isteț care îmi lumina zilele a fost cruciala in dezvoltarea mea ulterioară ca mama. Am învățat sa ascult dincolo de scâncetele unui nou născut. L-am văzut cum a crescut sub ochii mei. Când a plecat la scoala, când a mers la liceu, când a devenit așa de mare și de frumos cum e azi.

El m-a învățat, însă cea mai importantă lecție, cum trebuie sa ma comport ca sa fiu mama. Am milioane de motive sa fiu mândra de el, dar din toate îl aleg pe acela ca are suflet bun.

Copilul acela care in urma cu mulți ani ma fermecase cu fetișoara lui perfecta, acum a împlinit 18 ani. E frumos de pică și cânta dumnezeiește. Nu cred ca a jignit pe nimeni in viața lui. Are aceeași privire blândă și acum la fel ca atunci când a intrat in casa noastră pentru prima data. E mândria familiei mele și sunt norocoasa ca am contribuit la creșterea lui.

Aseară am fost la petrecerea lui și l-am văzut fericit și emoționat. Colegii de la seminarul teologic din curtea de Argeș i-au cântat “La mulți ani” absolut încântător. Toți am simțit emoția momentului și nu cred ca a fost cineva in sala care sa nu-și înghită lacrimile.

La mulți ani, băiat blând și frumos. Tot ce e mai bun in lume îți doresc. Sănătatea, înțelepciunea și credința ta in Dumnezeu te va duce acolo unde nici nu visezi.

Te iubesc, preferatule! ❤️

Brad natural sau artificial? V-ați pregătit?

Familia e intotdeuna pe primul loc. Prioritatea mea in iarna care urmează e sa le daruiesc copiilor amintiri la fel cum am avut eu parte in copilărie. O sa încerc sa le insuflu și lor tradiția, cântecul, colindul, bradul cu tot ce înseamnă el și o iarna de neuitat.

Bradul copilăriei mele nu seamănă cu nimic din ce se poarta acum. Nici pe departe. De fapt, era un molid cu crengi din loc in loc și cu un vârf lung pe care cu greu așezăm o stea argintie.

Era intotdeuna natural, pentru ca pădurile erau păduri, nu ca acum mai mult dealuri goale. Nu aveam noțiunea de eco, nu știam daca e bine sau rău, il adoram așa cum era. Era puțin mai înalt decât noi, la vremea aia, cu ramuri subtiri și cu miros adevarat de iarna. Nu aveam globulețe, decât beteala și bomboane cu polei, pe care de cele mai multe ori le mâncam și rămâneau doar ambalajele goale atârnate. Mai puneam vata ca sa imitam zăpada. Portocalele primite in pachet de tata de la fabrica le puneam mai la baza crengilor ca sa nu se rupă de la greutate.

Îl păstram așa gătit pana după Sf Ion când începeau sa-i cada acele. Era sărăcăcios, acum când ma gândesc. Dar chiar și așa, bucuria cu care îl primeam când ni-l aducea tata din padure, a rămas acolo întipărita bine.

Mai târziu, am început sa cumpărăm instalație. Se vedea super frumos de la poarta. Când îl vedeam din drum, cum strălucește și licăre, tare mândra mai eram.

Acum am misiunea ca mama, sa aduc bucuria bradului și in sufletele copiilor mei. Și pare dificil asta. Când ei văd instalații peste tot prin oraș, de pe la jumatea lu’ Noiembrie. Pana acum nu m-am gândit ca momentele astea le pot face magice in ochii lor. Încerc anul acesta. I-am învățat ce înseamnă copacul și ce se întâmpla dacă prăpădesc multe foi. Știu deja ca de la ei primim oxigen și noi trebuie sa stopam tăierea lor dacă vrem sa mai avem ce sa respirăm. Așadar nu le pot explica cum procedam noi când eram mici. Plasticul pe care îl avem de anii trecuți, nu inspira nimic. E tern și nu miroase a nimic, nici măcar a plastic.

Am hotărât sa împodobim unul adevărat. Va rămâne in ghiveci și îl vom planta când se termina nebunia sărbătorilor. Vom merge împreuna la țara și îl vom planta acolo. Va fi povestea noastră de iarna care, practic, nu se va sfarsi la Sf Ion. Abia aștept sa mergem la cumpărături.

O sa revin aici cu detalii, cu poze și cu tot ce se petrece acasă la noi.

Eu nu ma pregăteam așa de școala 


Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜

Ascultă cu atenție tot ce spune copilul, chiar dacă nu pare important 


Aveam 7 ani și tocmai venisem dintr-o excursie de la București. Vizitasem multe locuri interesante: teatru de păpuși, patinoar, balet, lecții de pian, metrou. Aveam multe de povestit. Era iarna și mama cu sororile mele stăteau in pat. Eu eram in fata lor și încercam sa le atrag atenția.  Probabil ca mi-au și acordat-o câteva momente. Faceam niște poziții de balet așa cum văzusem la o balerina in timp ce exersa. O imitam cât punteam de bine. Forma corpului slăbuță din cale afara ma ajuta cu adevărat. 

La un moment dat, plictisite deja de insistenta cu care încercam sa le captez atenția mi-au zis râzând : „Dar lasa-ne draga cu figurile tale de balet, ca ne-ai zăpăcit. Te tot răsucești aici zici ca ești nebuna?” 

Am încetat rușinată imediat. Aveam plânsul im gât, îmi venea sa tip de durerea respingerii. M-a marcat extraordinar aceasta întâmplare. Atât de mult, încât o țin minte zeci de ani in urma. 

Poate ca nu aveam șanse sa urmez un curs de balet. Poate ca in sinea mea doream doar confirmare, acceptare. Aveam nevoie sa fiu auzita. 

Copiii sunt ființe extrem de sensibile. Ei nu pot exprima intotdeuna adevăratele nevoi. Nu știu intotdeuna sa ceara ajutor. Nu stim mereu cum sa facem sa le fim aproape, dar intotdeuna ii putem asculta. Chiar și nimicurile cu care ne deranjează in timp ce scriem un e-mail sau ne facem baie. Țăcăneala aia in care pare ca nu are nimic de spus, înseamnă și aia ceva. Poate are nevoie de atenție, pur și simplu. Poate ii e dor de o îmbrățișare și crede ca dacă îl privești ii trece. 

Ascultarea activa a copiilor ii face sa se simtă importanți in viața noastră. Au nevoie de iubire și de atenție mai des decât o cerem noi. Ascultarea lor le face bine și lor ii păstrează și atașați de noi. 

Încerc de fiecare data sa îmi ascult copiii. Sa las totul balta și sa merg sa îmi arate o jucărie inventata sau sa ascult o idee noua. 

De fiecare data ii privesc in ochi și ascult răbdătoare pana la capăt. Nu vreau niciodată sa simtă ce am simțit eu in ziua aceea. 

Pentru mine e important sa fiu alături de el atunci când are nevoie. 

Nu e importantă ciorba, curățenia, telefonul pe care trebuie sa-l dau sau cineva care bate la usa. E important el, aici acum și mereu. Vreau sa știe ca ma găsește interesata de orice gând ii trece prin cap, orice întâmplare, orice bucurie. Sunt aici sa i le împărtășesc si sa-l ajut sa ajungă mai bun. As muri sa știu ca faptul ca nu l-am ascultat l-a făcut sa plece retras cu lacrimile stinse de durerea înnăbușita. 

Viața mi s-a schimbat pentru totdeuna 


Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj. 

De Ziua Internationala a Dorului va spun de ce mi-e dor 


Am scris și anul trecut despre ziua dorului pe care o sărbătorim azi și la fel am scris și in urma cu doi ani. Am crezut ca pot trece peste ziua aceasta și fără sa scriu. Mai ales ca suntem intr-un loc minunat doar eu și copiii. Verde, râsete joaca, îmbrățișări, declaratii, tot ce ma face sa simt ca trăiesc și ca nu-mi mai trebuie nimic. Poate chiar am tot ce-mi trebuie, dar un dor tot am și eu.

Dorul e pentru mine un cuvânt minunat, poate cel mai duios  pe care îl cunosc. Se spune, și pe buna dreptate, ca nicaieri in lume, cuvântul „dor” nu are atâta frumusețe și trăire așa cum îl are in limba romană. Cred ca dacă ma pui sa-l definesc, nu știu ce e. Poate un sentiment, poate un nod in gât, poate o durere in inima, poate o teama, sau poate toate la un loc.

L-am citit in poezii, l-am ascultat in cântece, in doine străvechi, l-am descoperit in romane și mai ales l-am trăit.

Am simțit dor de iubire de credeam ca o sa-mi sfâșie inima in doua când mi-a plecat iubitul in armata. Credeam ca e sfârșitul lumii, atât am plâns…

Am simțit dor de tata când îl priveam pentru ultima data in viața și știam cât de mult o sa ma prăpădesc de dorul lui.

Am simțit dor de mine, aia de mult de tot, când am văzut prin casa de lansată poze in care zâmbeam liberă, fericita, fără griji de om mare.

Am simțit dor de copii, care seaca sufletul atunci când am plecat de lângă ei.

Doruri știute in lume sunt multe, dar mai ales doruri nespuse, pe care le cara mulți după ei, chiar dacă fac orice sa le ascundă. 

Ăla-i dor adevărat, care nu-i știut și doar simțit.

Chiar și acum simt dor. 

Și nu ma simt deloc” ideal de bine” pentru ca mi-e dor…
P.s: poza e datata bine, din 2006, din floarea vârstei.